La inceput de an, intr-o mult prea friguroasa zi de ianuarie, m-am intalnit cu o buna amica la o savuroasa cafea cu scortisoara, pentru a ne impartasi intentiile si proiectele trecute pe primele pagini ale agendei Moleskine cu coperti din piele negra. Cateva lucruri esentiale, de care in mod evident nu ma pot desparti si pe care cu toate ca le consider firesti, imi dau seama ca sunt cat se poate de relative si de supuse schimbarii.
Intr-un alt context probabil am fi comandat un „Oh Yoko” si am fi contemplat Chrysler Building, asezate confortabil la una dintre mesele situate la Upstairs in Midtown Manhattan sau la fel de bine am fi putut imparti un ceai cu lamaie la cea mai indepartata si nepretentioasa terasa de provincie. Insa indiferent de atmosfera si ambient, imi place sa cred ca am fi purtat aceeasi conversatie sau una cel putin similara, in care eu sa ii marturisesc cu sinceritate ca nu am nevoie de vreun motiv anume pentru a-mi oferi ajutorul cuiva care are realmente nevoie de el, iar ea sa ma priveasca cu ochii mari, nestiind daca sa isi sustina din nou discursul matematic despre finante si cursul monezilor in natura sau daca sa isi exprime aprecierea vis-a-vis de bunele mele intentii.
Am incheiat conversatia dupa vreo doua ore, cu un bilant care i-a asternut un zambet timid pe buze si care a lasat-o pe moment fara replica uzuala cu iz moralizator: am promis ca ii voi trimite in perioada imediat urmatoare o lista de contacte pentru doua proiecte, ca ii voi ordona un plan inteligent de comunicare si ca ma voi ocupa de styling-uri la sedintele foto pentru vizualuri. Totul desigur cu buget zero si fara nicio explicatie, pentru ca pur si simplu proiectele erau mult prea relevante pentru a nu le acorda atentie si pentru ca ma saturasem teribil de banalitati, comoditati si ifose ascunse in spatele unor imagini prefabricate si mai nocive decat meniurile de la McDonald’s.
Si iata cum am revenit la afirmatia initiala: nu ai nevoie de un motiv pentru a ajuta oamenii. Insa ai nevoie de un imbold, de ceva sau de cineva care sa merite ajutorul si de putina organizare care sa iti directioneze eforturile in zona corecta. Nu obisnuiesc sa discut despre campanii umanitare (sunt mult prea multe aparute peste noapte), insa nu pot sa nu va fac cunoscuta initiativa Europa FM sub egida „Nu esti singur pe lume”, care isi propune sa acorde sprijin nu atat unor cazuri sociale izolate, ci unor povesti de viata in care poate fiecare dintre noi ne-am putea regasi la un moment protagonisti (cu sau fara voie) ai un capitol.
Povestile de viata nu sunt liniare si nici nu sunt marcate de previzibilitate. In orice moment ambrozia servita intr-un pocal aurit pe acoperisul unui zgarie-nori se poate transforma in apa de izvor transportata cu greu de la cativa kilometri departare. Iar asta nu tine de sansa sau de datele din buletin, ci de meandrele destinului care nu ocoleste pe nimeni.
Oamenii care ajung in situatii limita, nu isi striga pe un ton raspicat disperarea si nici nu o afiseaza gratuit. Nu inspira mila si nici nu au cerinte. Nu indraznesc sa incarce pe cei din jur cu problemele lor, ci aleg sa sufere in tacere si sa considere chinul si conditiile inscrise in limita subzistentei, drept normalitate. Nimeni nu este interesat de soarta lor, iar ideea de stat care ofera asistenta reala exista doar in teorie.
Intr-un colt al Romaniei, cateva sute de copii invata la dispensar sau in Cantonul Silvic, ingresuiti in camere minuscule, fara caldura sau canalizare, iar acasa isi fac temele la lumina lumanarii, de multe ori cu stomacul gol si cu speranta unui viitor mai bun. Intr-un alt colt de tara, in localitatea Menti din Mehedinti, nu a ajuns vreodata o ambulanta sau un medic, singura legatura a satenilor cu restul lumiii, fiind un pod subred peste raul Motru. Iar daca nu stiati, in Romania traiesc in jur de 120.000 de nevazatori sau persoane cu deficiente grave de vedere si exista doar 3 caini ghizi care sa ii ajute sa isi gaseasca drumul drept si fara obstacole.
Fara doar si poate inca alte cateva sute de asemenea situatii asteapta sa isi gaseasca rezolvarea, insa cred cu tarie ca suntem mai multi cei care putem ajuta decat cei care trebuiesc ajutati sa iasa din situatii limita. Am putea pune un pariu cu noi insine sau ne-am putea transpune pentru cateva secunde intr-o asemenea poveste teribila. Iar apoi, amintindu-ne de spusele lui Walter Scott ( „daca oamenii ar inceta sa se ajute intre ei, ar disparea de pe pamant„), nu ar fi rau daca am da putin mai tare sonorul si am reduce patosul, pentru a lasa loc faptelor.
Mai multe detalii despre campanie si despre cum va puteti implica, regasiti pe site-ul dedicat.
