Unele aniversari nu se masoara in ani, ci in amprenta pe care acestia au lasat-o. Devin momente de bilant, in care privesti inapoi nu pentru a numara etape, ci pentru a intelege mai bine tot ceea ce ai construit, rafinat si transformat in timp. Douazeci de ani de Ladylike inseamna pentru mine mult mai mult decat o cifra rotunda. Inseamna doua decenii in care am privit, analizat, descoperit si povestit feminitatea in toate formele sale, cautand mereu dincolo de imagine acele detalii care transforma frumusetea in prezenta, stilul in identitate si eleganta intr-o forma de cultura.
Poate tocmai de aceea, seria aceasta de conversatii mi se pare unul dintre cele mai firesti moduri de a celebra acest moment. Este, desigur, un omagiu adus femeilor pe care le admir, femeilor care creeaza, construiesc, inspira si isi pastreaza individualitatea intr-o lume care incearca adesea sa ne aseze in tipare. Dar, inevitabil, este si un omagiu adus propriei mele deveniri. Fiecare dintre aceste interviuri spune ceva si despre mine. Despre curiozitatea cu care am invatat sa privesc oamenii, despre standardele estetice si intelectuale pe care mi le-am construit in timp, despre felul in care aleg interlocutoarele, formulez intrebarile si caut sensurile mai putin evidente ale unei povesti. Ladylike nu a fost niciodata doar despre frumusete. A fost despre felul meu de a o intelege, de a o filtra si de a o transforma in conversatie, informatie, inspiratie si, uneori, in reper.
La douazeci de ani distanta de la inceputurile acestei povesti, imi permit, poate mai mult decat oricand, sa revendic aceasta perspectiva. Iar intalnirea cu Ana Wagner este una dintre acele conversatii care explica foarte bine de ce. Artist plastic, creatoarea universului Wagner Arte Frumoase si Povesti, Ana vorbeste despre portelan, arta, feminitate si bucuria de a fi cu acea aparenta simplitate in spatele careia se afla, de fapt, ani de observatie, disciplina si rafinare. Pentru ea, frumusetea porneste din autenticitate, iar puterea se construieste din acel proces continuu de regasire a sinelui.
Am povestit despre obiecte care poarta povesti peste generatii, despre eleganta care nu are nevoie sa fie ostentativa, despre micile ritualuri care ne reaseaza in propria viata, despre arta de a observa si despre acel lux din ce in ce mai rar de a trai frumos, constient si cu bucurie.
Ana Wagner: Adina, cu întrebarea asta mă faci să îmi amintesc de o scenă pe care n-o s-o uit niciodată. Eram undeva prin anii facultății, când am început să pictez pe porțelanuri, pentru că mi-am zis eu în perioada aia că ar fi fain să-mi transpun pe obiect funcțional arta pe care o făceam. Studiam grafica, gravura în mod special, și practic lucrările mele miniaturale de grafică m-am gandit să le pun pe obiecte uzuale pentru ca omului să-i fie mai ușor să ajungă la arta mea. Și mai aveam și ideea de plăcere de a te întâlni cu arta, cu frumosul, în fiecare clipă a zilei. Știi când îți bei cafeaua dintr-o ceașcă specială si te pierzi într-un peisaj, într-un gând, într-o emoție. Asta se întampla la început, în anii facultății, când eram la masa mea de lucru și cumva îmi imaginam, aproape fără temei, că voi face o figură extraordinară prin ceea ce va urma să dezvolt, și anume lucrul ăsta mărunt la care eu începusem să lucrez. Nici nu-i pot spune proiect. Era, era o joacă. Eu am pornit într-o joacă pe drumul meu și am avut tot timpul această energie și convingere că voi face ceva extraordinar. Era parcă o energie dăruită de la Univers, pe baza căreia am funcționat tot timpul, și care nu avea, repet, nimic temeinic pe care să mă bazez. Și dintr-un proiect mic, a devenit treptat un pic mai mare, și mai mare, apoi m-am luat de mână cu Irina, sora mea, am creat marca, am făcut o firmă și totul a prins contur.
Ana: Wagner: Eu tot timpul am fost bucuroasă și tot timpul am creat cu bucurie. Nu lucrez neapărat pentru business. Lucrez din bucurie și dintr-o dăruire de neexplicat. Lucrez de plăcere. E un mod de a fi pe care mi-l dăruiesc și îl dăruiesc celorlalți. E simplu. Lucrurile sunt foarte simple când e așa, când gândești așa, adică aproape că e fără miză. Ok, câștig ceva din ceea ce fac, ceea ce e firesc și binevenit. Mă bucur însă cel mai mult că pot împărtăși și cu alții. Nu câștig neapărat bani, dar câștig bucuria de a fi. Si asta contează cel mai mult.
Arta este instrumentul prin care cauți adevărul și esențializarea, simplificarea lucrurilor, simplitatea, armonia
Ana Wagner: Până la a aminti de artă, aș aminti de oamenii oglindă cu care m-am întâlnit din tinerețe și până în prezent. Știi, sunt întâlniri pe care nu le poți uita niciodată și care clar te formează. Le numeri pe degete. Câțiva oameni care mi-au marcat tinerețea, devenirea, atât ca om, dar și ca artist. Sunt acei oameni foarte eleganți și foarte înțelepți, care nu vorbesc mult, și care cumva, doar prin prezența și prin ambientul pe care îl creau în jurul lor, transmiteau enorm. Eu înca din tinerețe eram un foarte bun observator. Am fost foarte timidă, nu vorbeam mult, dar meticuloasă fiind prin structura, și atentă la detalii, absorbeam absolut totul, de la gesturile mâinii până la niște lucruri mărunte de mimică a feței, dar și de a felului în care persoana care mă inspira așeza masa, felul în care îmi vorbea când ne așezam la masa etc. Si acum mă gândesc la bunicul unui prieten pe care îl chema Crângu, un om de o eleganță, de un rafinament și de o cultură uriașe. Era un personaj în jur de optzeci de ani, dar imaginează-ți că prezența lui mi-a marcat. Mi-a marcat totul. Acum venind vorba de artiști, un personaj similar care mi-a dat și aripi pe deasupra, este Ștefan Câlția căruia deși nu i-am fost studentă, cred că am fost mai mult decât atât, pentru că m-am simțit apreciată și protejată în anii studiilor.
Eram prieteni cu toții la arte, inclusiv cu colegii mei de an, din grupa pictorului Ștefan Câlția. Si atunci normal că eram deseori asimilată ca parte din grupul respectiv și plecam împreună cu ei în tabere de creație. Știi cum e, vorba aia, la drum se cunoaște omul cel mai bine. Și atunci aceste tabere de creație la care am luat parte, conduse desigur de maestrul Ștefan Câlția, erau un alt prilej extraordinar pentru mine de a observa. Iarăși, era de ajuns o vorbă, era de ajuns să observi cum se așează la masă și cum se ridică de la masa, și ce ne învăța și ce ne spunea. in doar câteva cuvinte rostite. Rămân amintiri și formare pe viață. Apoi, felul în care înainte de facultate am avut câteva întâlniri pentru a ne pregăti ca să intrăm la Facultatea de Arte. Și Ștefan Câlția nu vorbea aproape deloc. Eram un grup de trei-patru prieteni, printre care și fiul lui, și ne spunea in felul urmator: “Veniți la mine în atelier cu planșele și cu ce aveți ca instrumente de lucru, și acolo o să găsiți o natură statică”. El doar lăsa natura statică, si pe o măsuță, pe o lădiță, câteva obiecte și un bob de fruct roșu mic în contrabalans cu griul și culorile neutre ale obiectelor care făceau întregul. Naturi statice. E o lecție de bun simț, de echilibru, de rafinament, de armonie. Fără cuvinte. Lucruri de genul ăsta m-au marcat ca om și ca artist, căci, până la urmă, arta și artiștii sunt niște filtre care traduc viața printr-un filtru unicat.
Ana Wagner: Eu cred ca este cate putin din ambele. Dar cea mai importanta e devenirea, parcursul, drumul. Acolo e secretul si lucrarea de cizelare, de rafinare a lucrurilor, de sintetizare. Arta este instrumentul prin care cauți adevărul și esențializarea, simplificarea lucrurilor, simplitatea, armonia, si mai cred că toți suntem artiști într-un fel sau altul, numai că avem instrumente diferite de exprimare.
Ana Wagner: Clar, pe mine mă definește faptul că instrumentul pe care mi l-am ales este unul care ține de arta plastică, Pentru că faptul că am zilnic contact cu o temă care presupune exersarea, căutarea unui ritm, a unei armonii, contribuie până la urmă, la echilibrul interior. Și atunci, dacă în interior e echilibru și frumusețe, prin ceea ce faci, cu siguranță undeva se va traduce și în exterior. Exercițiul acesta zilnic pe care îl fac e cumva un exercițiu bilateral. O dată pentru că ochiul meu este format să observe în natură, în arta celorlalți, în arta marilor maeștri pe care îi observ și i-am observat permanent. Absorb din exterior către interior si sunt concentrata involuntar să mă conectez la acest tip de observație. Iar apoi e celălalt exercițiu pe care îl fac, de a traduce ceea ce văd, ceea ce mă încarcă din exterior, prin filtrul propriu, si de a aseza pe ceva, pe un suport. Acest exercițiu se cheamă armonie. Și, pe scurt, frumusețe.
Mă gândesc la inca un aspect. Uite sunt multe femei in lumea asta mare fara prea multe posibilitati. Uite sa zicem o femeie simplă, când face o pâine, nu e oare un act artistic? De fapt, în esență, e creație, e inspirație, e iubire. Arta e iubire și facerea unei pâini e iubire. Dacă faci painea respectiva fiind prezentă, aia e de fapt artă. Arta de a fi, arta de a viețui. Faptul că îți petreci două ore creative cu copilul tău sau nu cu copilul tău, cu copiii altora, ai iarăși creație. Toate lucrurile astea de fapt țin de viață. Dacă ești prezent, nu au cum să facă decât să te îmbogățească. Și de acolo vine frumusețea. Dacă lucrurile astea le faci cu drag, orice lucru cat de mic, chiar si uzual, sa zicem când îți pui pantofii în picioare, ești deja câștigat. Cred că aici e de fapt secretul, nu neapărat modul și instrumentele prin care avem acces la frumos.
Pe Carolina, fetița mea, o pun să observe la marii maeștri in timp ce ne jucăm. Ii arăt lucrări de Matisse sa zicem, și ne apucăm sa le reproducem. Pictăm și noi ca Matisse, ca să pictăm ca Matisse. Dar ii zic mereu sa nu copieze, ci sa faca simte ea. Și o stimulez astfel să observe, de exemplu, cromatici frumoase, ce frumos traieste de exemplu un portocaliu lângă culori neutre. Daca te duci într-un muzeu, ca femeie cel puțin, ar trebui să te alegi cu un rafinament al culorilor, pe care apoi le pui în aplicare în vestimentația ta sau în felul în care ulterior te accesorizezi. Și ce te ajută să faci asta este prezența și dorința de a trăi cu bucurie momentul respectiv.
Ma gandesc acum si la sport. Și sportul te poate imbogăți într-un mod cum nici nu iti poti imagina. Acolo sunt resurse de înfrumusețare nu doar fizică, ci și psihică. Și mi se pare obligatoriu ca toți să ne mișcăm și să ne orientam inspre astfel de practici. Eu de la 14 ani fac sport la doua-trei zile, mai ales gimnastică medicală pentru a menține coloana cervicală sănătoasă, pentru că am avut un moment în care a fost praf. Am și scolioză, asa ca lucrez tot timpul pentru întărirea musculaturii spatelui. Bineînțeles că setul de exerciții presupune și ca restul musculaturii corpului să fie tonifiat. De aproape doi ani încoace am descoperit si badmintonul. Dar nu badmintonul în parc, la Cișmigiu, ci în sală, cu profesioniști. E un sport extraordinar, e super dur, extrem de solicitant, mult mai solicitant decât tenisul. Curg apele pe tine după o oră. Dar frumusețea e că e cu bucurie. Chiar îmi spunea un antrenor de yoga pilates că sportul e benefic când îl faci cu bucurie. Și atunci, da, te vindeci de multe afecțiuni.
Știi că sunt artiști sau oameni care spun că arta se naște din suferință. Eu sunt exact în partea opusă. La mine arta se naște din bucurie. Și arta plastică, dar și arta vieții. Eu îmi caut zilnic surse de bucurie și închid ziua, concluzionând și mulțumind lui Dumnezeu pentru părțile bune ale zilei respective.
Tot timpul, dar mai ales când ești din cotidian, parcă canalele de receptare a informatiei se deschid și mai tare.
Ana Wagner: În esență, bucuria pentru mine este clar atunci când sunt prezentă și mă conectez 100% la chestiunea pe care o fac sau la momentul respectiv, Orele de calitate petrecute cu copilul meu imi aduc bucurie, sau suetele cu prietenii la o cafea bună. Călătoriile pe mine mă încarcă fantastic. In orice loc merg, absorb informație într-un mod aproape inexplicabil. De obicei, după o călătorie, lansez o colecție. Mă inspiră fie un detaliu, fie o cromatică, fie o plantă pe care apoi o aduc în caietele mele de schițe și de acolo ajunge pe porțelanurile noastre. Tot timpul, dar mai ales când ești din cotidian, parcă canalele de receptare a informatiei se deschid și mai tare. Ești degajat, ești relaxat. Probabil că se întâmplă ceva în mod firesc în creierul nostru, în chimia noastră, prin care porii se deschid la maxim. Și atunci informația vine mai direct, curge mai mult cantitativ și calitativ.
Ana Wagner: Primele mele încercări cu porțelanul se petreceau la inceputul facultatii când aveam eu atunci o mică sursă. Nu era bursa de merit, ci de studiu, bani foarte puțini, iți dai seama. Și na, simțeam deja nevoia să produc ceva. Ăsta mi-a fost felul. Încă de la 14 ani am produs mici chestii, ca de exemplu felicitări manufacturate pe care i le dădeam lui tata să le vândă la el, la Ministerul Sporturilor. Tot timpul mi-am creat un sistem prin care să-mi fac un bănuț. Și ca să revin la întâlnirea mea cu porțelanul, în primii ani de facultate, aceasta a fost direct legata de nevoia de a produce ceva astfel incat sa nu cer la părinți încontinuu bani. Bani pe care oricum nu ii primeam. Și bine au făcut parintii, pentru că dacă mi-ar fi dat bani, poate nu m-aș fi apucat niciodată cu adevărat să-mi fac propriul business. Atunci am zis ca trebuie să inventez ceva, fiindu-mi clar că nu as fi reusit la momentul respectiv sa am o sursa de venit din expoziții. Mai vindeam o dată la șapte luni câte o gravură cu 100 de euro. Dar ce făceam? Mă bucuram atunci o săptămână de ei și aia era. Și atunci mi s-a aprins acest bec de a transpune lucrările mele de grafică, toată creativitatea mea de la ora respectivă, pe obiect funcțional. Și am fugit la Metro și am luat un bax de carton de 24 de cești de ceramică și le-am decorat într-o tehnică de specifica. Era o culoare din asta de hobby, care se ardea în cuptorul cu microunde de acasă. Prima mea manufactură a fost în sufragerie la părinți. Acolo m-am format cumva cu disciplină, cu organizare, cu stocuri de obiecte albe și cu tot sistemul de livrare. De acolo a inceput business-ul. Aveam 21-22 de ani.
Cui vindeam? La mometul respectiv cxistau doar niște mici magazinașe care aduceau obiecte foarte exotice și nemaivăzute, la care nu aveam acces. Știu că mă uitam în vitrine. Și unul din aceste magazine cred că era și cel mai fain de la ora respectivă. Era magazinul Interior de pe Calea Victoriei, vizavi de Teatrul Act. Am batut pur si simplu la usa, le-am aratat ce fac, si am avut noroc că au fost pozitivi. Și cea mai faină surpriză a fost că după prima săptămână în care am început colaborarea, m-au sunat ca mai vor produse. Așa s-au vândut toate canile. Atât mi-a trebuit. Din momentul ăla am început un sistem clar: mă aprovizionăm, decoram, livram. Joia era zi de plăți. Abia așteptam ziua de joi, că atuncea și livram. Era splendid și la vremea aia erau bani buni.
Acum referitor la provocari. Cumva, creativitatea mă ajută nu doar să fac lucruri frumoase, mă ajută să găsesc și soluții tehnice. Probabil că aș fi putut fi și un bun inginer sau un bun arhitect, pentru că la mine creativitatea se manifesta și pe partea aceasta tehnică. Dacă nu îmi iese o chestie, imediat găsesc soluția. Uneori am avut și dezastre tehnologice, dar am găsit soluția să le remediez. Iar asta pentru că am fost creativă. Tehnic vorbind, inginerește. Un artist nu poate fi artist fără tehnică. Nu există așa ceva. Nu poți fi artist spunând că gata, eu arunc acum o găleată de culoare pe perete și sunt artist. Poate doar dacă ești un Pollock.
Imi amintesc ca am avut proiect în care o doamna mi-a cerut 7 panouri de lemn cu portelanuri incastrate in ele și cu bec dedesubt, care creeau adevarate tablouri dătătoare de lumină. O lumină de atmosferă foarte fină. Superbe erau porțelanurile, toate decorate cu desene subtile. Mi-a dat doamna respectiva și temă, o temă vegetală foarte specială. M-am adaptat și acolo. Decorul de pe panourile de lemn, iarăși ceva foarte special și foarte pe sufletul meu. Le-am făcut cu mare bucurie și trainic. Mi-au ieșit și păreau că mi-au ieșit. O frumusețe de obiecte de care eram mândră. Doar că mi-a scăpat un mic detaliu: nu am mai folosit aceeași esență de lemn ca în 2011, când eu am lansat această idee de obiect tablou. Atunci am folosit un lemn exotic, mercantil, pentru ca de obicei lemnurile exotice sunt bine uscate si nu ar avea cum să lucreze și să crape. Pentru proiectul respectiv am lucrat cu alt lemn, că am zis lemnul e lemn pana la urma. Din nefericire, acel lemn nu era bine uscat. N-am știut și uita asa au început panourile sa crape. Nu ar fi fost o dramă că începe să crape lemnul pentru că l-aș fi chituit, aș fi făcut reparații, ca la orice reconstituire, dar atât de tare lucra lemnul, că au crăpat și obiectele de porțelan. Doamna de o înțelepciune și de o frumusețe sufletească rară, nu mi le-a pus în cap, că practic erau niște obiecte distruse. M-am scuturat repede și mi-am adus aminte de tehnica de lipire a vaselor japoneze cu țugui care se face cu rășină și cu pudră de aur. E o mare artă a japonezilor de a recupera obiectele care se sparg și care, de fapt, spun o filozofie a vieții – un obiect ce are niște cicatrici este de fapt precum viața. Cu cât avem mai multe cicatrici, cu atât suntem mai înțelepți. De ce să aruncăm un obiect de valoare când îl putem repara și îl putem repara într-un mod atât de elegant, cu reparații de aur? Ulterior, chiar arată mai bine un obiect trecut prin aceasta tehnica de recuperare. Am luat toate panourile înapoi, le-am adus în atelier, am reparat toate fisurile din lemn, si am aplicat aceasta tehnica speciala, astfel incat toate obiectele din porțelan au fost “imbogatite” cu cicatrici aurite. Iata cum poti dintr-un dezastru să ai și informațiile necesare, și creativitatea, și mâinile, și tehnica care să aducă totul împreună, si să scoți ceva poate mai valoros, mai frumos.
Ana Wagner: În anii în care am deschis primul nostru magazin pe Bulevardul Carol, era un domn care tot venea la noi și cumpăra periodic porțelanuri. Am zis eu atunci: “Ce domn galant! Mai ce doamnă trebuie să aibă el acasă! Îi cumpără periodic ceva!”. Ba mai mult decât atât, după ce a cumpărat primele obiecte, mi-a comandat chestii speciale, spre exemplu un platou in nuante de roșu. El uneori venea imbracat în geci roșii. Mă îndrăgosteam de el așa, din comenzile pe care mi le dădea. Luna asta, așa, peste trei luni, așa, până când mă anunța doamnele de la magazin, ca iarăși a venit domnul Carol (atenție, Carol, de pe Bulevardul Carol). Era iarna, ningea, sosisem cu greu de la atelier, cu arsenalele cu care căram porțelanurile la magazin si plina de nervi, caci cineva imi lovise masina. Și era acolo. “Dumneavoastră sunteți Ana Wagner?”, imi zice. Cu căciula trasă pe cap, descărcam marfă. “Ce ați adus acolo?”, continua domnul Carol. Eu evident, am reactionat: “Domne, da chiar asa ca la piață?”. Mi-a spus acum, după ani de zile, că l-am intrigat cu chestia asta. Acela a fost practic primul contact. I-am arătat ce am adus, si cred că atunci i-am spus și c-o să avem un eveniment. Am gasit ocazia, caci in secret asa eu eram puțin îndrăgostită de acel domn galant care in prezent este sotul meu. La el acasă am descoperit că avea un dulăpior plin de porțelanuri colecționate de la noi și nici urma de doamnă…
Este cel mai autentic mod de a spune oamenilor ca frumusețea, gentiletea si delicatețea nu sunt rezervate doar unei anumite categorii. Ele este peste tot, trebuie doar să le vedem, să le recunoaștem.
Eu sunt convinsă 100% că există și o energie a celui care a manufacturat obiectul și acea energie se transmite. Eu nu prea pot să mă exprim fără să spun o poveste. Nu pot să fac lucruri pur decorative. Chiar dacă trag o linie, tot spun ceva. Este această energie a creatorului, de care mi-e foarte clar că toți avem nevoie.
Ana Wagner: Cei mai mulți oameni vin și uneori stau fără explicație. E acel sentiment de bine. Nu îți explici de ce. Poate nu te prinzi exact, nu? Nu întotdeauna știm să ne dăm explicații la tot ce ni se întâmplă în viață. Dar zăbovesc, și eventual inventează un subiect de conversație care nu se mai termină. Dar concluzia este că stau și eu, cred ca si de asta rezistăm, pentru ca nu e ușor să fim de atâția ani pe piață. La noi lucrurile sunt făcute autentic și cu un anumit tip de energie și vibrație care se transmit. Și orice obiect care îmi iese din mâini sau din mâinile colaboratorilor mei, care pictează și ei, cu tot dragul și cu tot sufletul. Am noroc. Am noroc să am o echipă care lucrează cu inima, si care nu vine ca la fabrica. Colegii mei sunt deja parte din familie și ei contribuie la această energie care se transmite. Omul care vine și ia contact cu ceașca decorată din porțelan, cu bijuteria din porțelan, descopera o poveste. Eu sunt convinsă 100% că există și o energie a celui care a manufacturat obiectul și acea energie se transmite. Eu nu prea pot să mă exprim fără să spun o poveste. Nu pot să fac lucruri pur decorative. Chiar dacă trag o linie, tot spun ceva. Este această energie a creatorului, de care mi-e foarte clar că toți avem nevoie.
Și aici aș reveni și la ideea aceea de micile bucurii ale vietii – intâlnirea cu ceașca ta, aceea din care îți place să-ți bei cafeaua, care dacă spune și o poveste, cu atât mai bine. Dar poate fi și o ceașca albă pe care tu o iubești pentru că e luată de nu știu de unde, din sătucul nu-știu-care din sudul Spaniei și îți amintește mereu de clipele și miresmele locului. Important e acel moment pe care tu îl creezi datorită unui cumul de factori. Odată întâlnirea cu obiectul care-ți deschide un univers la care tu te raportezi, fie că e o amintire, fie că e o stare de bine, fie că e bucuria aceea de a-ți bea cafeaua zilnic din ceașca preferată. Astea sunt micile bucurii cu care noi trebuie să ne întâlnim zilnic și să lucrăm la ele, să ni le atragem.
Ana Wagner: Cel mai bun instrument de marketing în cazul nostru, este contactul direct cu oamenii și pentru asta creem evenimente, întâlniri personale. Sigur că comunicăm și pe toate platformele posibile, virtuale, dar cele mai fructuoase și cele mai eficiente manevre de marketing prin care să ne cunoască cât mai mulți oameni constau in contactul direct, iar pentru asta concepem cel puțin două-trei evenimente pe an prin care, sub pretextul unei întâlniri tip petrecere, în care eventual lansăm o nouă colecție de bijuterii sau de porțelanuri sau o nouă colaborare, așa cum am avut cu Ștefan Câlția, ne întâlnim cu presa, cu prietenii, cu clientii etc. Trebuie sa ramanem cat mai mult in firescul vietii, nu in tehnologizare, chiar daca si aceasta isi are pana la un punct rolul ei. Lucrurile autentice, de suflet, nu pot fi transmise altfel decat personal.
Ana Wagner: Am mai degrabă un principiu în ceea ce privește culorile. E rețeta mea de succes, in care caut.asocierea dintre culori pe care îmi place să o aplic în general în lucrari, pe lângă culorile neutre. Lângă culori, lângă griurile colorate, imi place să folosesc culorile tari în starea lor pură. Îmi place să caut nuanțele în general, cu precadere nuanțe foarte subtile de verde, de albastru, dar care cumva sunt foarte aproape de gri. Griul e totuși colorat prin oricare din culorile de pe paleta culorilor primare. Lângă aceste griuri fin colorate, pun un punct de roșu sau un punct de culoare puternică ca accent. Asta e lecția cu boaba de rosu. Pentru că roșul ăla va trăi într-un mod în care altfel nu o va face dacă va fi singur. Pe alb e nimic. E steagul Japoniei. Dacă ar fi roșu lângă alte roșuri, sau roșu lângă un verde puternic, ar fi un conflict de nedescris. În schimb, roșul, portocaliul, verdele pur, vor trăi la maxim și își vor spune cuvântul maxim lângă niște griuri neutre. Cumva asta e rețeta mea de alternare. Și aici e o poveste și de cantitate. Depinde de cât pui din ele, pentru că roșul ăla va fi foarte puțin în fiecare punct, sau vor fi doar câteva puncte lângă o cantitate mult mai mare de griuri. Și în general și pe mine dacă mă vezi îmbrăcată, eu nu o să fiu doar în negru, alb sau gri, iar daca imi pun un accesoriu fie va fi auriu, fie va fi o mică culoare. Va fi ceva, un accent care strălucește sau care reprezintă o culoare puternică. Dar va fi puțin. Ăsta e principiul meu.
Nu pot să spun că am culori favorite, ci am ca favorit in această rețetă de a mă juca cu culorile. Daca ma gandesc am o afinitate totusi pentru zona de verde de China, zona de verde petrol cu care m-am jucat recent în ultima mea colecție de bijuterii care se cheamă “The Journey in the Mirror “și cu care am participat la Târgul de bijuterie contemporană Autor, în cadrul căruia am câștigat un premiu ce mi-a fost acordat de Fashion and Jewellery. Fair de la Milano. Întreaga colecție este construită pe baza acestei culori de verde de China peste care se intrevedere auriul care crapă datorită unei unui tratament termic forțat și în care doar hazardul face ca el să ia forme de neașteptat. Contrastul ăsta minunat între aurul curat, plat și verdele acela puternic, destul de închis ca tonalitate, e un efect vizual care mie mi-a adus bucurie.
Pe lângă argint și pietre care completează în general piesa mea de porțelan care este personajul principal, am introdus și această acest element oglindă pentru că am vorbit despre importanța oglinzii în viața noastră, a oamenilor-oglindă în care ne reflectăm și a celor care se reflectă în noi. E o colecție care te invită la introspecție.
Pentru că, vezi, bijuteria din porțelan nu e foarte prețioasă, nu este o bijuterie din platină, cu șapte mii de safire și diamante la mijloc. Dar prin asta îți exprimi cona ta creativă, zona ta ludică, zona in care te bucuri de un obiect în simplitatea lui, cu efect maxim vizual, dar și simbolic și simbolic. Cel puțin în cazul meu, bijuteria din porțelan spune și ea o poveste de fiecare dată și reprezintă un simbol al bucuriei, al seninătății, al frumuseții.
Ana Wagner: Cred că e o femeie cu un anumit grad de cultură. E femeia care vrea sa poarte o piesa unicat si da, să poarte în vestimentația ei un accent foarte special, pentru că bijuteria din porțelan deja are ceva dimensiuni considerabile, nu prea poți să faci o bijuterie minusculă din porțelan. Și atunci chiar vrei să spui ceva când porți o bijuterie din porțelan. Poate vrei să spui ceva despre tine, ca esti o femeie liberă, o femeie cu caracter, cu coloană vertebrală, dar care în același timp apreciaza ludicul. Pentru că, vezi, bijuteria din porțelan nu e foarte prețioasă, nu este o bijuterie din platină, cu șapte mii de safire și diamante la mijloc. Dar prin asta îți exprimi cona ta creativă, zona ta ludică, zona in care te bucuri de un obiect în simplitatea lui, cu efect maxim vizual, dar și simbolic și simbolic. Cel puțin în cazul meu, bijuteria din porțelan spune și ea o poveste de fiecare dată și reprezintă un simbol al bucuriei, al seninătății, al frumuseții.
Am avut insa si îndrăzneala să transform bijuteria din porțelan în bijuterie prețioasă, care să poată fi transmisă din generație în generație. Pentru că bucata de porțelan am montat-o în argint de multe ori, la cererea clientelor, chiar și în aur, și porțelanul, împreună cu metalul prețios au venit în relație cu pietrele prețioase, fie că au fost perle, fie că au fost safire. Și atunci, într-adevăr, există și categoria aceasta de bijuterie în creația mea, în care bijuteria e de-a dreptul prețioasă.
Ana Wagner: Pe lângă persoanele care vin și nu prea știu ce vor, și îmi cer părerea, sunt foarte faini clienții care imi dau o tema si ma lasa sa ii surprind cu rezultatul. E, e un mod foarte elegant de a spune că cineva are încredere în tine 100%. Iar un artist are nevoie de chestia asta, că de-aia a ajuns artist. E ca la medic acum, dacă te duci la medic și zici da, știți, puneți stetoscopul puțin mai la stânga, că nu acolo îmi bate mie inima. Ori te duci la medic și ai încredere, ori nu te duci, nu? Cam așa trebuie să fie cred că și cu artistul. Or mie, dacă se mai întâmplă să vină clienți care incep să-mi conducă mâna cum vor ei, inseamna că nu au încredere. Și atunci de asta zic că e foarte fain când am de-a face cu acei clienți care îmi acordă mână liberă pe brieful lor, bineinteles.
De exemplu, a venit o clientă la un moment dat, cu un inel moștenit de la soacră, un model clasic cu rubin. Si-a dorit să fac din rubinul pe care aveam sa il scot din inel, o nouă bijuterie care să conțină și piatra, dar și porțelanul meu cu monograma familiei. Practic pe bucata de porțelan, m-a rugat să creez o monogramă a familiei din aurul rezultat din inel. Am facut montura porțelanului și a pietrei, și practic am recreat din trei elemente, două aduse de clientă și unul pe care eu îl dețineam, porțelanul, o bijuterie unicat, de vis, pentru că acolo erau amintirile ei. Acolo era valoarea bijuteriei care a fost gandita fara sa se piarda nimic, si era totodata si aceasta amprentă a artistului Ana Wagner.
Adevărul dă cu bucurie, prezența dă cu bucurie. Și atunci când ești bucuros, n-ai cum să nu fii frumos cu adevărat.
Ana Wagner: Da, cred ca orice are un pret. Desi eu plătesc destul de ieftin, pentru că la mine cred că frumusețea izvorăște din bucuria de a fi. Și tu te-ai prins deja. Poate că sună sadic, dar eu cumva și în suferință găsesc bucurie. Da, dar găsesc partea bună. Nu sunt nebuna care râde de dimineața până seara, am și eu clipele mele normale și perioadele în care de-a dreptul sufăr. Dar na, de o vreme încoace reușesc să trag aer în piept și atunci când sunt momente grele, să văd ce am de învățat din ele, si atunci extrag beneficiile. Iar din beneficii ajung din nou la bucurie. E un sistem pe care mi l-am creat pentru a accesa bucuria, indiferent de calea pe care o iau, mai complicată sau mai directa. Dar cred că cred că e și o chestiune de alegere, Adina. Adică la tot, la un moment dat trebuie să alegi să fii fericit. Indiferent de context și de rezultate. Adevărul dă cu bucurie, prezența dă cu bucurie. Și atunci când ești bucuros, n-ai cum să nu fii frumos cu adevărat.
Ana Wagner: Mama n-a fost genul care să pună accentul pe chestia asta. Ea e un om foarte frumos, așa, interior și bun, și generos. Eu cu Irina suntem foarte diferite de mama. Mama nu și-a făcut niciodată unghiile. Mama nu s-a dat niciodată cu fond de ten, nu s-a dat cu rimel. Eventual s-a coafat și a fugit repede la treabă. Mama a muncit. De la ea am învățat, poate puterea de a munci, darul de a fi sârguincios.
Eu am fost mai degraba autodidacta. Spiritul meu de observație și de detaliu m-au făcut să fiu foarte atentă la felul în care se aranjează femeile. Și cred că am avut așa, o șansă să mă uit la frumusețile naturale, dar distinse, pe care le-am apreiciat intotdeauna enorm. Nu frumusetea de revista, pentru că e clar că n-ai cum să arăți zilnic așa scoasa din cutie. In schimb poți să fii distins. Și asta ține de stil. În primul rând mă gândesc ca dacă reușești să iarăși să dai la o parte toate cojile informației care te influențează, și ajungi la tine însăți, la zona ta autentică, atunci îți găsești și stilul. Sigur că revin la ideea că am observat și în general, am avut o mică șansă iarăși să călătoresc des în Franța într-o perioadă si atunci am absorbit ceva stil. Mă asezam la o cafea si ma uitam și la doamne și la domni, și observam felul natural de a fi, de a nu se machia excesiv, de a se prezenta cu o lejeritate elegantă.
Ana Wagner: Eleganța exterioară e direct proporțională cu eleganța interioară. Și nu vorbim de acea eleganță poleită. Eleganta e cu totul altceva, e autenticitate și naturalețe, Sunt foarte de acord să ne dăm cu puțin rimel, să corectăm dacă e nevoie ceva care ne deranjează, chiar sa apelăm și la operații estetice daca asa consideram necesar. Dar totul cu măsură și in limitele armoniei naturalului.
Ana Wagner: Ii spun intotdeauna si fetitei mele, caci a inceput sa cocheteze cu mici artificii de beauty, ca înainte de orice trebuie sa spele bine dinții si apoi fața, preferaul cu ceva care să facă spumă. Și atunci aceeași chestiune e începutul oricărui tratament de beauty. Trebuie să fii mai întâi pe un teren impecabil, curat, pentru a putea obtine efectele dorite. Am descoperit acum o spuma de la Amway care curăță foarte, foarte bine o pielea și o lasă și catifelată. Mai nou, de vreo doi ani încoace, nu pot fără tonic, ceea ce mie mi se părea inutil în urmă cu cinci ani. Imi place foarte mult brandul Yon-Ka, atat ca formule, cat si ca miros. Muscata in combinatie cu rozmarinul… numai cand ma gandesc si imi vine sa imi fac un ceai din aceste ingrediente. Sau sa mi le pun in vas si sa stea pe masa ca sa le pot mirosi. Imediat după tonic, aplic crema hidratantă. Periodic am nevoie de tratament cosmetic pentru că am tenul gras și e nevoie, că se încarcă, ceea ce e iarăși o plăcere, pentru ca aleg tot Yon-Ka. In afara produselor cosmetice pentru acasa, brandul are si niste tratamente profesioniste senzationale, dupa care efectiv ma simt ca noua. Iar efectele se vad imediat.
Mai am pe masa de toaleta o cremă de ochi si de buze, o crema de noapte, si o masca pentru gat si decolteu. Machiajul apoi este unul foarte fin, putin corector, un strop de fond de ten, o tenta de blush.
Ana Wagner: Aș începe cu mirosul de pâine caldă făcut de mama în casă când eram copii. De fapt mirosurile sunt amintiri, sunt experiențe, si ele trebuie să te facă să tresari. Pe vremurile dinainte de Revoluție orice făcut în casă era magie. Pâinea caldă făcută de mama era ceva maxim și când mirosea a pâine caldă era bine. Dup-aia, dacă suntem în registrul ăsta, nu pot să nu o amintesc pe bunica de la Hunedoara care ne făcea prăjituri zilnic, ori de câte ori mergeam la ea. Și era un magician al prăjiturilor. Caietele ei de rețete sunt operă de artă pentru că sunt caligrafiate, scrise cu stiloul, si super super elegante. Cand ne făcea cremsnit sau înghețată de alune, nu vrei să știi ce miros era acolo. Dacă e să povestesc de bunici, trebuie să amintesc și de bunica cealaltă.
Am stat până la 8 ani la ai mei la Deva și mergeam în vacanțe, ori la bunica la Hunedoara, ori la mamaie, aici, la București. La mamaie. mirosea, îmi aduc aminte, în dulapul ei a lavandă, pentru că ea avea săculeții de lavandă contra moliilor în dulapuri. Dar nu știu, combinația de lemn a dulapului cu hainele ei, care probabil purtau și urme de parfum cu care se dădea, facea ca mirosul sa fie absolut uluitor. Apropo, avea un parfum de la Helena Rubinstein, pe care si acum il simt cand ma gandesc. Deci dulapul de lemn impregnat cu urmele de parfum de pe hainele ei și cu săculeții de lavandă presărați pe ici pe colo, alcatuiau ceva fermecat. Știu că mă băgam uneori cu capul între haine și miroseam. Era mirosul de la București.
Dup-aia aș face un salt așa, în timp și aș plonja în călătoriile mele de peste tot din lume. Și cred că mirosul cel mai pregnant al unei plante pe care l-am simțit vreodată în viața mea a fost al unei plante galbene de pe niște câmpii din apropierea localității care se cheamă Cadaqués. Și apropos, la Cadaqués, în Port Light, e Muzeul Dali, locul în care artistul se retrăgea cu Gala să-și petreacă verile, locul lor de refugiu. Stiu că odată am închiriat un scuter și ne-am plimbat în împrejurimi și am simțit acest miros al plantei galbene. Din păcate, nu știu cum se cheamă, dar un miros extrem de puternic și de plăcut, pe care l-am regasit apoi, când am vizitat Muzeul Dali si am observat că această plantă galbenă era în cantități uriașe, in forma uscată pe dulapurile casei. Se pare ca Gala era cea care culegea această plantă când înflorea și care uscată în condițiile optime, imprăștia mireasma în casă mult timp.
Rămânând în zona călătoriilor, îmi place mirosul de mare, mirosul de apă sărată și conectat cu mirosul acesta de apă sărată, mirosul strident când torni lămâie pe stridii. Uneori mă gândesc că în lipsa stridiilor, mi-aș face o combinație de apă sărată cu lămâie. Iar de la lamaie, mă duce gândul la bergamotă.
Și apoi, o ultimă descoperire, un parfum extraordinar pe care il foloseste dragul meu prieten Dan Coma. Vreau să spun că m-au costat doi ani de zile sa aflu cu ce parfum se dă, pentru că nu vroia să spună. In prima fază nu eram așa buni prieteni și nu puteam să il întreb ce parfum foloseste, caci nu se cădea. A trecut un an, ne-am împrietenit, am făcut al doilea eveniment împreuna, si mi-a luat inima in dinti pana la urma si l-am intrebat. Nu mi-a spus chiar atunci, am făcut următorul eveniment de Crăciun la noi, si in cele din urma am aflat. Raspunsul a fost cadoul meu de Craciun. Era vorba despre Nudo de la Morph, un amestec senzational de piele, și de tabac, și de oud…. De atunci ador acest parfum.
Pe la 20 si ceva de ani obisnuiam sa folosesc Samsara de la Guerlain. Cred ca vreo zece ani a fost parfumul meu preferat. Apoi a urmat perioada J’Adore de la Dior, iar apoi au mai urmat cateva esente cu tenta unisex, care se duc usor in zona masculine.
Ana Wagner: Înseamnă, in primul rând, cultivarea stării de bine, a stării de echilibru, pentru că nu cred că frumusețea se poate instala dacă nu ești împăcat cu tine însuți însăți. Revin la ideea de găsire a autenticului în noi, de găsire prin autentic a stilului propriu. Și odată ce ai găsit, odată ce ți-ai găsit stilul, nu ai cum să nu fi frumos.
Poate că ce am fost acum 5 ani nu mai sunt azi și mă reinventez și mă regăsesc altfel. E un proces permanent și schimbarea face parte din el.
Ana Wagner: Puterea vine din frumusețe. Puterea vine din frumusețe, pentru că dacă o luăm pe firul logic pe care ți l-am spus anterior, frumusețea e bazată pe niște lucruri foarte puternice, pe autenticitate și regăsirea sinelui. E o lucrare permanentă pe care o facem. Astea nu le găsești azi și odată găsite, ne-am liniștit si gata. E o lucrare pe care o faci zi de zi și. Poate că ce am fost acum 5 ani nu mai sunt azi și mă reinventez și mă regăsesc altfel. E un proces permanent și schimbarea face parte din el. Și atunci, bazându-ne pe sirul acesta de experiențe pe care le putem numi procesul de cunoaștere de sine și de descoperire a frumuseții din noi, gasim și puterea. Pentru că sunt lucruri foarte solide pe care la care lucrezi să le descoperi. Și, odată descoperite, te bazezi pe ele.
Ana Wagner: Bucuria de a fi e un lux. Mai ales pentru cei care nu și-au găsit-o sau care se străduiesc să o gaseasca. Sau care au uitat de micile bucurii ale vietii.
