Prima data l-am intalnit pe Friedrich Wille, in urma cu patru ani, la sediul central FREYWILLE din Viena, unul dintre putinele locuri din lumea asta, in care aflandu-ma intr-o vizita de lucru, m-am simtit realmente ca acasa (interviul aici). Acelasi sentiment de familiaritate l-am avut si saptamana aceasta, cand am avut onoarea de a realiza un nou interviu cu CEO-ul brandului care a conferit artei bijuteriei nu doar o dimensiune eminamente unica si recognoscibila, ci si un limbaj care atinge inimi si care vorbeste despre sensibilitate si despre curajul de a paria pe frumusete.
De data aceasta nu am mai povestit doar despre manufactura si despre secretele din spatele realizarii fiecarei colectii de bijuterii, ci mai ales despre dimensiunea profund umana a luxului indestructibil, lipsit de ostentatie si incadrat intr-un mod aparte de a privi viata. Umanitatea este noul lux. Iar dr. Wille, la cei aproape 86 de ani ai sai, este poate cel mai tanar spirit pe care l-am intalnit pana in prezent. Un exemplu cat se poate de elocvent al credintei mele nestramutate in povestile nemuritoare care se contureaza in cel mai firesc mod posibil, atunci cand in spatele unui logo exista o viziune si o emotie reala.
Dr. Wille obisnuieste sa creeze in mintea sa corespondente intre oameni si locuri. Mie imi place in schimb sa asociez persoanelor pe care le intalnesc, coduri cromatice. Nu am putut sa nu remarc faptul ca dr. Wille poarta aceeasi nuanta de albastru, ca atunci cand am avut prima conversatie, in boutique-ul FREYWILLE din Stephansplatz. Imi povesteste, cu o liniste care tradeaza ani de experienta, ca toate casele din jurul celebrei piete care alcatuieste centrul geografic al Vienei, apartin catedralei. Intregul cartier se afla, intr-un fel, sub protectia ei.
Relatia lui cu acest loc a inceput cu mult timp in urma, prin parintii sai, care aveau deja legaturi apropiate cu Biserica. Intr-o zi, plimbandu-se cu bicicleta prin zona, a descoperit aceasta casa. Era goala, tacuta, aproape abandonata. A simtit insa imediat potentialul ei. Astazi spune simplu, dar cu o bucurie autentica: este foarte fericit ca o are.
Viena se schimba, imi spune. Turistii nu mai urmeaza aceleasi trasee ca acum zece sau cincisprezece ani. Centrul de interes al orasului s-a mutat, iar oamenii se indreapta tot mai des catre zona muzeelor. In apropiere se afla si casa lui Mozart, locul in care compozitorul a lucrat, printre altele, la celebra opera Flautul Fermecat. Astazi este un muzeu plin de farmec, in care istoria pare sa respire intr-un ritm propriu.
Il intreb care este cea mai draga amintire a lui din lumea artei. Se gandeste cateva secunde, apoi raspunde: Claude Monet. Nu pentru ca ar fi fost simplu. Dimpotriva.
A fost, spune el, una dintre cele mai dificile provocari. Au incercat sa transforme stilul impresionist intr-o forma de arta decorativa. Dar impresionismul nu functioneaza astfel. Este construit din lumina, atmosfera si miscare, nu din linii ferme si compozitii decorative.
Au lucrat mult timp la aceasta idee si au ajuns la o concluzie importanta: nu stilul trebuie copiat, ci spiritul. Au pastrat tema si au reinterpretat-o in limbajul Art Nouveau.
A fost un proces lung, realizat in colaborare permanenta cu presedintele Fundatiei Monet. Voiau ca fiecare decizie sa fie asumata in deplina armonie.
La Giverny, locul in care Monet a trait si a pictat, vin in fiecare an sute de mii de vizitatori. Ideea era simpla, dar provocatoare: o colectie inspirata din universul artistului. Problema era insa una majora. Impresionismul este dificil de transpus in design decorativ. Culorile sunt difuze, formele sunt fluide, iar liniile nu sunt precise.
Solutia a fost una creativa: nu au incercat sa copieze pictura, ci sa creeze o noua opera inspirata din ea. Tema aleasa a fost floarea de iris, una dintre imaginile iconice ale lui Monet. Colectia a fost creata in 1993 si, dupa mai bine de trei decenii, continua sa fie una dintre cele mai iubite.
Il intreb apoi ce emotie ii trezeste arta la nivel personal. Raspunsul vine aproape instinctiv: descoperirea unui artist.
Isi aminteste momentul in care l-a redescoperit pe Marc Chagall. Intr-o vizita la Moscova, initial nu fusese profund impresionat. Apoi, intr-o galerie, a privit o lucrare in care artistul pluteste in aer alaturi de femeia iubita. Imaginea era aproape ireala.
Dragostea, nostalgia pentru orasul natal Vitebsk, poezia plutirii – toate erau acolo. In acel moment a inteles cu adevarat forta universului lui Chagall.
„Descoperirea fascinatiei unui artist”, spune el, „este aproape ca nasterea unei vieti noi.”
In trecut, bijuteriile erau mai ales simboluri ale bogatiei. Astazi, lucrurile se schimba.
Tot mai putini oameni doresc sa isi afiseze averea in mod ostentativ. Chiar si la opera, unde in trecut doamnele purtau cele mai pretioase bijuterii, acest obicei aproape a disparut. In schimb, oamenii cauta sens.
O bijuterie inspirata de arta nu spune „sunt bogat”. Spune altceva. Spune ca iubesti frumosul.
Romania are, spune el, un avantaj cultural important. Eleganta si cultura estetica au fost cultivate aici timp de multe decenii. Bucurestiul era numit candva „Micul Paris”, iar influenta franceza a lasat o amprenta profunda asupra stilului si rafinamentului.
In plus, echipa locala este formata integral din romani, ceea ce creeaza un sentiment natural de incredere pentru clienti. Frumusetea si eleganta sunt valori intelese aici.
Daca ar putea lua cina cu un artist, raspunsul sau se intoarce din nou la Monet.
Ii admira personalitatea si relatia cu prietenul sau apropiat, Georges Clemenceau. Cu cativa ani inainte de moarte, Monet i-a spus acestuia ca ar dori sa ofere Frantei cele mai importante lucrari ale sale, daca statul ii va pune la dispozitie spatiul potrivit. Astfel a aparut Orangerie din Paris, locul in care sunt expuse monumentalele panouri cu Nymphéas.
Prima data cand le-a vazut avea doar zece ani. Era impreuna cu parintii sai. „Sunt lucruri pe care nu le uiti niciodata”, spune el.
Crede cu tarie ca sensibilitatea pentru arta se formeaza in copilarie. Din pacate, observa ca multi parinti de astazi nu isi mai duc copiii la muzee. In schimb, ii lasa in fata ecranelor.
In familia lui lucrurile au stat altfel. Sotia lui este artist, iar fiecare vacanta era legata de arta: muzee, expozitii, calatorii culturale in America sau in Franta.
Fiul lor, Felix, a crescut in acest univers. Intr-o vizita la New York i-a cerut sa faca un reportaj fotografic. Nu i-a spus ce sa fotografieze. A vrut doar sa descopere ce il fascineaza pe el.
Il intreb apoi daca arta poate salva lumea.
„Ar fi minunat”, spune el.
Dar este realist. Privind liderii politici de astazi, nu crede ca multi dintre ei iubesc cu adevarat arta. Da chiar un exemplu paradoxal: Hitler picta acuarele frumoase, dar accepta doar un singur tip de arta si interzicea orice alt stil.
Prin urmare, arta nu poate inlocui filosofia sau religia. Poate insa face viata mai interesanta.
Isi aminteste un concert organizat la Viena pentru Anul Nou chinezesc, unde o orchestra formata din muzicieni foarte tineri a venit din China. Ascultandu-i, s-a intrebat daca acei oameni ar putea deveni vreodata „dusmanii” Europei, asa cum uneori sugereaza discursurile politice.
Arta creeaza punti.
Il intreb ce face o femeie de neuitat. Raspunsul lui vine din perspectiva unui sot.
Pentru el, cel mai emotionant lucru este sa vezi o femeie care isi iubeste profund sotul, iar iubirea sa fie reciproca. Povesteste despre o angajata ucraineana din magazinul lor din Londra, care a fugit din calea razboiului impreuna cu copilul ei.
In sase luni a invatat engleza si si-a reluat profesia de designer si stilist.
Dar ceea ce il impresioneaza cel mai mult este felul in care vorbeste despre sotul ei – cu admiratie si tandrete.
„Iubirea”, spune el, „este probabil cea mai nobila experienta din viata.”
Nu toata lumea are sansa sa o traiasca astfel. Dar atunci cand se intampla, este aproape un miracol.
Discutia ajunge apoi la rolul iubirii in munca. Pentru Friedrich Wille, dragostea pentru profesie este esentiala. Se vede imediat daca cineva isi iubeste munca. Devine mai atent, mai precis, mai imaginativ.
Acest lucru este valabil pentru artisti, dar si pentru medici sau arhitecti.
Imi povesteste despre medicul sau din Frankfurt, un specialist in radioterapie care traieste aproape exclusiv pentru profesia lui si pentru ideea de a salva vieti.
Si aceasta este, intr-un fel, o forma de arta.
Eleganta, spune dr. Wille, este personala. Nu depinde de pretul obiectelor pe care le porti. Este felul in care te prezinti lumii.
Luxul poate exista fara eleganta. Dar eleganta nu are nevoie de lux.
Si poate tocmai de aceea Parisul si Bucurestiul au fost atat de des comparate: pentru ca eleganta nu este doar o alegere estetica, ci o parte din identitatea culturala.
La final il intreb cum vede conceptul „ladylike”. Zambeste.
Cuvantul „lady”, spune el, descrie o femeie educata, rafinata, cu o conduita eleganta. O femeie care stie cum sa se imbrace, cum sa vorbeasca si cum sa se poarte cu ceilalti.
Dar mai presus de toate, o femeie care respecta oamenii din jurul ei.
Conversatia se incheie cu un gand simplu. Un zambet, spune el, este cel mai mic gest pe care il putem face pentru a schimba ziua cuiva. Si poate tocmai de aceea este atat de important.
O bijuterie inspirata de arta nu spune doar cine esti. Spune ce iubesti. Spune ce intelegi. Spune ce alegi sa pastrezi aproape de tine. Dincolo de design si de estetica, ramane ceva mult mai valoros. Ramane cultura. Ramane creativitatea umana. Si mai ramane acea forma de lux care nu se vede imediat, dar care se simte. Luxul de a trai frumos.
Intr-o lume mult prea grabita, dominata de tehnologie si productie in masa, piesele FREYWILLE reamintesc un lucru esential: arta ramane una dintre cele mai profunde expresii ale umanitatii. Iar atunci cand devine purtabila, ea nu mai apartine doar muzeelor. Apartine vietii.
Majestic Ruby: inelul simbol al iubirii faurita in inima si nascuta din focul pasiunii exceptionale
Articole următoare
