Ieri dupa-amiaza ma aflam in Mall Vitan intr-un periplu prin magazine, dezamagitor altminteri daca este sa ma gandesc la rafturile ravasite ale majoritatii magazinelor, lipsa de organizare a pieselor vestimentare, amestecarea hainelor ramase la reduceri cu cele din colectia noua si senzatia de bazar conferita de articolele pentru plaja inghesuite in cosuri mari. La toate acestea se mai adauga vanzatoarele adunate in colturile magazinelor la o sueta, similar modului de manifestare al adolescentilor iesiti la o barfa seara la coltul blocului rontaind seminte. Ce-i drept semintele lipseau, insa locul lor era luat de nervii clientilor, carora le era oarecum jena sa mearga sa intrerupa o sezatoare in toata regula.
Tocmai ma pregateam sa ies de la Debenhams, cand o zaresc pe Irina Markovits la doi pasi de mine. Eu satula de ce vazusem prin Mall, ea ramasa libera de program in urma anularii unei intalniri cu o clienta. Prin urmare, ne-am orientat direct spre terasa de la Starbucks, unde am petrecut aproximativ 4 ore la cafea. O cafea tarzie, mare si aromata cu putina vanilie si scortisoara. Nici nu am simtit trecerea timpului, dat fiind ca Irina este un partener de conversatie cel putin la fel de vorbaret ca si mine.
De ce scriu toate acestea? Pentru ca rareori intalnesc persoane frumoase atat la interior cat si la exterior, alaturi de care sa savurez o cafea asa cum imi place mie: tare, aromata si autentica. Nici nu puteam sa ma gandesc la un inceput de week-end mai reusit, potentat de cateva detalii de culise care insa raman in aburii licorii fierbinti.
Iar pentru ca week-end-ul acesta este cat se poate de misterios, mi-am inceput ziua cu o melodie pe care o am pe repeat de vreo jumatate de ora si cu disecarea unui interviu cu noul director artistic al Casei Hermes, Cristophe Lemaire.
