De cele mai multe ori, un dialog incepe cu mult inainte de prima intrebare. Cu un film vazut pe o caseta, cu o replica ramasa in memorie, cu sentimentul ca, dincolo de ecran, exista o lume in care ai vrea sa ajungi. Conversatia mea cu Irina-Margareta Nistor poarta ceva din aceasta apropiere: vocea ei imi era familiara cu mult inainte de a-i putea pune intrebari despre propriile povesti. De aceasta data, mi-am dorit sa descopar cum arata lumea celei care ne-a deschis, prin filme, atatea ferestre catre alte vieti.
Inevitabil vorbim despre frumusete, un subiect care, in prezenta ei, capata imediat nuante neasteptate. Ajungem de la rafinamentul eroinelor in alb-negru la eleganta unui public care se schimba pentru a merge seara la teatru; de la misterul feminin la ironia cu care poti traversa o situatie dificila. Iar printre aceste reflectii apar detalii intime, pline de farmec: lavanda care pastreaza amintirea mamei, cartile aduse din calatorii, un ruj mereu reimprospatat si un cadou purtat in geanta pentru cineva pe care poate nici nu stie ca il va intalni.
Mi-am dorit ca a treia conversatie aniversara Ladylike sa ne apropie de aceasta Irina-Margareta Nistor. De universul ei interior, construit intr-o familie in care cartile, muzica si filmele faceau parte din firescul fiecarei zile. De felul in care isi apara sensibilitatea prin umor, de preferintele pe care si le asuma fara ezitare si de curiozitatea care continua sa ii dea motive sa plece, sa priveasca, sa descopere. Se povesteste cu sinceritate si autoironie, lasand amintirile sa isi gaseasca propriile legaturi, asa cum se intampla in conversatiile pe care ai vrea sa le prelungesti.
„Frumusete cinematografica” este o intalnire despre cultura privirii si despre ceea ce pastram din povestile care ne insotesc. Despre personajele in care recunoastem ceva din noi, despre eleganta ca forma de respect si despre atentia pe care o datoram unui film, unei carti, unui om. Vorbim si despre vulnerabilitate, despre nostalgii si despre visul unei calatorii cu Orient Express — amanunte prin care un portret devine viu si o prezenta cunoscuta se lasa descoperita altfel.
In seria care celebreaza 20 de ani de Ladylike, aceasta conversatie isi gaseste locul prin libertatea cu care aduce impreuna feminitatea, memoria si emotia. Imi ramane aproape indemnul Irinei-Margareta Nistor de a rade si de a plange atunci cand un film ne misca. Machiajul se poate reface. Bucuria de a fi trait intens o poveste merita pastrata.
Adolescența a fost o perioadă absolut imposibilă. Sincer, nu m-am simțit niciodată bine în pielea mea. De-abia așteptam să treacă adolescența și eventual să ajung la facultate, ceea ce, din fericire, s-a întâmplat și am intrat chiar de prima dată căci altminteri era un coșmar. Atunci nu era ca acum, unu-doi canditati, ci eram șapte pe un loc. Simteam ca duc o viata fara perspectiva. Bunicul meu era convins că va dura comunismul cât Evul Mediu, deci mult mai mult decât putem noi să trăim. Și atunci era doar ideea de a pacali puterea într-un fel sau altul. Inclusiv mai târziu, cu filmele, si cu tot ceea ce puteam face altfel decât restul lumii.
La vremea respectiva locuiam cu totii, părinții, bunicii și cu mine. Deci era o solidaritate de-asta de familie clară, Adică avem aceleași puncte de vedere politice, căci si asta conta foarte mult în perioada cu pricina, care nu trebuiau neapărat împărtășite. Mă regăseam în lumea asta de acasă. Era foarte important că nu trebuia să mă regăsesc și în cea de la de la școală. Și de aici venea disonanța. Era un contrast foarte mare între valorile de acasă și ce era în afară. Traiam, inca de pe atunci, două vieți paralele. Pentru mine a fost foarte important că această viață interioară era ocrotită de părinți și de bunici. Era o lume intelectuală, toți patru fiind intelectuali. Era o lume a noastră care pornea cu cărți, cu filme, cu muzică, cu ascultat Radio Europa Liberă sau Vocea Americii, căci uite de aia emisiunea mea, se cheamă Vocea Filmelor.
Când eram încă mică si nu știam să citesc, mama îmi citea Pif-urile, care erau niște benzi desenate in limba franceza. Și de atunci am prins după ureche o grămadă de lucruri, pentru că sigur, o franceză bine cunoscută, bine știută, presupune să și călătorești. Nu se învață așa numai din manuale și de la profesori, oricât de pregatiți ar fi ei. Sau tot așa, imi plăcea când îmi citea inclusiv bunicul meu. Imi amintesc ca noi in casa aveam lexicoane de la pe 1800. Cand am fost la spectacolul “Lexiconul amar” de Silviu Purcarete, adaptat dupa “Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, ma intrebam cati dintre cei care se aflau in sala Teatrului Odeon stiau ce este un lexicon.
Când eram copil, mă uitam foarte mult la televizor, pentru că televizorul a apărut odată cu mine în casă, in ’57. A existat un televizor Rubin, aceasta piatra fiind culmea, asociata zodiei mele, Berbec. Imi placea foarte mult sa urmaresc “Căpitanul val-vârtej”, care era o emisiune pentru copii, făcută însă în direct, cu actori foarte mari și unde erau personaje din mai multe cărți. Acolo l-am descoperit pentru prima data pe Paganel, interpretat de Tudorel Popa, un actor de teatru si film absolut senzational. Tatal lui, Grigore T.Popa, a fost anatomist si membru corespondent al Academiei Romane. Aveam sa aflu acest lucru, ani buni mai tarziu, cand am tinut un masterclass la Facultatea de Medicina din Iasi si am remarcat ca aceasta ii poarta numele. Atunci am cautat repede si am gasit corespondentul.
Mai era apoi domnul Rădescu care il juca pe baronul Munchausen. Si mai era o Irina care imi placea enorm, si care ulterior a devenit Irina Iordăchescu, nevasta cântărețului de opera Dan Iordachescu.
După aia era încă o emisiune pentru copii care se chema “Daniela și Așchiuță”. Așchiuță era o marionetă. La un moment dat am vrut să îi scriu Danieliei, dar nu m-a lasat mama, tamandu-se sa nu fiu dezamagita daca nu imi raspunde. Până la urmă nu i-am mai scris, dar cred că n-a fost însă o politică bună. Mie îmi face plăcere sa raspund oricui îmi scrie. Sunt câteva persoane care mi-au scris pe vremea cand aveam emisiuni, și cu care am rămas prietenă ani de zile.
Asadar, aveam un univers al meu care imi dadea curajul să merg mai departe, căci altminteri nu eram foarte fericită cu ideea că nu voi putea călători. Asta era cea mai mare nenorocire. In facultate a existat o singura bursa, in Franta. Si bineinteles, a plecat o fata de muncitor. Asta e, ghinion. Dar ghici unde am plecat la Revolutie? Când am ajuns în Franța, mi-am depus actele să rămân acolo. Și am fost la poliție, le-am depus, am văzut că marea majoritate veneau în continuare din Africa, mi-am zis hai că mai vine cineva și din Europa de Est, totuși. Cei la care stăteam, vara lui Aznavour, caci trebuia cineva să gireze pentru mine, ca să pot rămâne, aveau și CNN-ul, asadar puteam afla ce se intampla in Romania. Cand am vazut marsul organizat pentru Marian Munteanu care tocmai fusese arestat, i-am scris mamei sa imi trimita un bilet de tren sa ma intorc acasa, caci plecasem cu un prieten cu masina, gandindu-ma ca nu mai intorc. Aranjasem deja cu un fost lector de la Politehnică, de-al meu francez, Jean-Marc Donner, care îmi găsise ceva de lucru, să fac subiecte pentru casetele video. Știam și engleză, deci nu era așa că plecasem pur si simplu. Chiar eram foarte hotărâtă sa raman. Mă rog, în trenul în care m-am întors am avut oarecare regrete că era o mizerie de nedescris, dar asta este. Din fericire, am rinichii buni si am rezistat doua zile fără să folosesc în vreun fel toaleta, care era o mizerie îngrozitoare. Dar mă rog, după aia am ajuns acasă. Între timp am aflat că după ce am plecat, a fost singura dată când tata a plâns la ideea că nu mă mai întorc niciodată. El nu era deloc genul.
În schimb, la televiziune n-am să uit ca cei de la MGS, care erau colegii mei si care ma ajutau sa montez, m-au lasat un timp sa ma descurc singura, pedepsindu-ma astfel ca nu am ramas in Franta, avand aceasta oportunitate grozava. M-a durut sufletul când mi-am dat seama că i-am dezamăgit. Pe vremea aia, deși aveam deja 32 de ani, nu aveam un echilibru in ceea ce priveste dinamica vietii. Acum chiar dacă se întâmplă ceva care îmi displace profund, stiu sigur că după aia o să vină probabil ceva care o să-mi placă și care o să compenseze.
Da, e adevărat, dacă se poate într-un Orient Express cu Hercule Poirot langa mine, pentru ca nu l-am intalnit niciodata, cu toate ca mi-am dorit tare mult. Este visul meu să pot să călătoresc odată cu Orient Express, eventual chiar în Asia, că se pare că acolo e și mai spectaculos. Am un prieten cu care am lucrat la un moment dat la o reclamă pentru Netflix, un băiat foarte tânăr, care a aflat că David Suchet, interpretul lui Poirot din serial, care este si Sir, caci a fost innobilat de Regina, va ține o conferință la Londra. Și-a luat bilet de avion, s-a dus acolo, a ascultat conferinta, a cumparat o carte de-al lui, si mi-a daruit-o cu autograf. Asadar, pot spune intr-un fel ca il am si pe Poirot aproape.
Cred că filmele în alb negru erau mult mai rafinate fie si pentru faptul că erau alb-negru. Pe de altă parte, erau mult mai inspirate in toate comentariile, chiar daca uneori respectivele erau tare afurisite. Cel mai mult m-as concentra pe “All About Eve” (Totul despre Eva), unde este o Bette Davis absolut extraordinară, pe care o pîndește una mai tînără, să-i ia locul, să-i ia bărbatul, să-i ia cariera, să ia tot ce se poate lua, și care are un anumit tip de ironie perfectă din punctul meu de vedere. Și cred că asta este o femeie ideală. O femeie a anilor 60, cum era Ingrid Bergman, de exemplu, în toate filmele ei și inclusiv în preferatul meu, în Casablanca, unde ne spune o dată în plus că te poți îndrăgosti de doi bărbați in acelasi timp, avand sentimente sincere pentru ambii. Pe de o parte stie ca unul dintre ei e un erou, pe când celălalt e un mic derbedeu care a ajuns bine, Humphrey Bogart, și care poate să facă niște gesturi extraordinar de frumoase, inclusiv cel final. Ingrid Bergman e tipul de femeie care îți dă niște puncte de reper, cam ce trebuie să faci, cum trebuie să faci, inclusiv într-o relație de amor care presupune responsabilitate si profunzime.
In perioada recenta, nu identific personaje notabile si care chiar sa ma impresioneze. Sigur, ar fi poate mama reginei Elisabeta a II-a din “Discursul Regelui”, dar care aparține altei lumi. Deci tot e lumea de dinainte. In schimb, celelalte figuri ma plictisesc teribil, fie se distreaza, fie sunt super-eroine. Cred ca poate sa existe si o cale de mijloc, totusi. Cate Blanchett, de exemplu, imi placea foarte tare, dar acum, după ultimele filme și mai ales cele pe care le-a și produs, mi-am schimbat parerea. Helen Mirren iarăși mi-a plăcut multă vreme, dar tot asa, din când în când are câte o declarație pe care aș prefera să n-o mai citesc. Atunci cand esti o persoana publică, mai ales cum sunt ele niște persoane mai mult decât publice, universale, trebuie să fii foarte atent ce spui, pentru că sunt admiratori pe care daca vii cu teribilisme, risti sa îi pierzi.
Marile figuri ale Hollywood-ului, marile dive, erau la vremea respectiva femei extrem de puternice si modele, chiar daca in unele cazuri se dovedeau mai mult modele de moda, decat de profunzime. Mi se pare relativ îngrijorător, iar în ceea ce privește generația actuală, faptul ca modelele vin din directii complet gresite si cat se poate de superficiale, lipsite de substanta. Influencerii de azi nu cred ca înțeleg ca ei au un rol de formatori si ca daca formezi niste oameni care nu reușesc să înțeleagă niște lucruri esențiale, la un moment dat o sa-i pierzi, pentru ca ei vor fi primii care se vor plictisi de tine, pentru că nu ai nimic nou. E o chestie repetitivă. Noi cu substanța stăm foarte prost. Totul e de o superficialitate uimitoare si alarmanta. Mi s-a intamplat sa fiu intr-o sala plina, la premiera unui film dedicat violentei domestice, foarte bine gandit si construit, si sa aud oameni razand, intr-un context in care totul era foarte dramatic. Atunci mi-am dat seama ca respectivele persoane nu empatizeaza sau mai bine spus, ele nu inteleg cuvantul empatie.
Intr-o vreme, marea majoritate a femeilor mergeau la musicaluri, pentru că și erau foarte multe. Ma gandesc la “Sunetul muzicii”, “My Fair Lady”, “Mary Poppins”, “Cantand in Ploaie”. Dupa care au apărut telenovelele care îți dau și o senzație de-asta de nemurire, că nu se mai termină, si chiar daca mai dispare câte un personaj, tu te poți uita linistita în continuare. De exemplu, în Germania au separat in cinematografe filme pentru barbati, si filme pentru femei. Sigur că te poți duce și tu să le vezi pe alea pentru bărbați sau invers, dar ti se spune deseori ca filmul respectiv e cu razboi sau cu masini. In mod real, exista filme pe care creierul feminin nu reuseste sa le proceseze, sa le inteleaga pe deplin din prima. Uite, in cazul meu, unul dintre ele a fost Oppenheimer. A trebuit sa il vad de doua ori ca sa inteleg ce se intampla acolo. Deci clar pelicula este una pentru barbati. Insa a trebuit, data fiind meseria, sa o urmaresc.
De asemenea, sunt filme pe care le vezi in anumite perioade ale vietii, atunci cand e varsta. Si intotdeauna eu ma gandesc ca e important sa ai cate un film care sa iti marcheze un anumit an. Deci l-am cunoscut pe cutare în anul în care a fost filmul cutare. Adică e foarte important să le poți corela cu niste evenimente care te-au marcat, sa iti iei practic repere. Eu am dictionare pe ani, la care revin periodic. Casa in care locuiesc e ridicată în 1939, deci exact când au fost realizate “Pe aripile vântului” și “Vrăjitorul din Oz”. Esential este sa descoperi lucruri comune, sa legi lucrurile intre ele, sa mergi mai departe de evidenta, apropos de necesitatea cultivarii profunzimii.
Există doctori care chiar îți recomandă la ce să te uiți sau sunt doctori care îți spun dacă ai trecut nu știu prin ce traumă și tu ești regizor, fă un film, că poate îți mai trece. Dar asta nu e pentru suflet, e pentru nervi. Pe de altă parte, puterea filmului nu e atât de mare pe cât o credeau inclusiv comuniștii, care aveau un sistem de cenzură d-ăsta cumplit, că aveau impresia că lumea, vai, o să fie influențată să vadă ce bine e în Occident. Și atunci dăm filme numai cu mineri și numai cu case în care să nu fie camere prea mari, vezi Dallas. Și așa, de câte ori apărea o casă mai mare, tăiau scenele alea. Lucrurile insa nu stau așa, pentru că eu am încercat povestea asta și nu mi-a ieșit. Am prezentat un film cu Greta Garbo, care se chema Pinocchio, un film absolut minunat, tot din 1939, în care îți explică cât de îngrozitor e în Rusia, cum era Stalin etc. Totul facut bineinteles și cu umorul necesar. Ei bine, acest film a iesit cu cateva zile inainte de votul din mai 1990, cand 80% din alegatori l-au votat pe Iliescu. Deci mi-am luat demult gândul că poate un film să influențeze major. Un film mai influențează din când în când că își mai face lumea o piscină, că se poartă nu știu ce culoare la păr, sau nu stiu ce țoale sau nu știu ce mașină, dar mai mult de atâta, in niciun caz.
Iti spun sincer ca nu mi-am dorit prea mult de-a lungul anilor sa intalnesc actori. Si asta pentru ca de cele mai multe ori, dezamagirile sunt mai mare decat bucuriile. Sigur, mi-a plăcut foarte mult Frédéric Mitterrand, care era un creator de documentare franțuzești, nepotul lui Mitterand și care nu m-a dezamăgit, deși mi-a fost așa de frică să mă duc la conferința de la Elvira Popescu, zic Doamne, n-aș vrea să-l pierd și pe el, pentru că deja pe Bernard Pivot, care venise in Romania, il scosesem de la inima in momentul in care a început să zică că Ionesco și cu Brâncuși sunt francezi, nu romani. Din fericire, marea majoritate dintre actorii care imi plac cu adevarat si pe care as fi vrut sa ii cunosc sunt morți, așa că e bine pentru că o să-i văd pe lumea ailaltă.
E foarte relativă povestea asta, de aceea nici nu încerc să mă apropii prea mult de actori, regizori etc. Acolo unde îmi dau seama că sigur n-aș putea să funcționez cu ei, incerc sa îi țin la o oarecare distanță, pentru ca e mai sănătos așa. Cred că și pentru mine e mai sănătos.
Cartile sunt esentiale pentru procesul de dezvoltare persoanala, si ar fi bine sa nu renuntam la ele, daca se poate. Uite, de exemplu, Victor Miron se străduiește foarte tare de la Cluj sa insufle copiilor dragostea pentru carti. Are o mașină cu care merge prin toată țara, dar mai ales in sate unde nu exista biblioteci. De multe ori se intampla sa se stinga cineva in varsta. Si ce faci cu cartile alea? Ele ar trebui duse in locuri unde nu există cărti, nu le aruncăm la gunoi și nici le dăm foc. Dar cine le duce din punctul A în punctul B? Eu cred ca s-ar gasi niste oameni care să facă treaba asta, adică un ONG care ar putea să se concentreze pe o astfel de activitate, căci e chiar foarte mare păcat să dispară carti valoroase pe care cineva poate chiar le-ar citi. Și știi cum e, mersul la bibliotecă întotdeauna e altceva decât căutatul online.
In strainatate e mult mai puternica povestea cu lectura. Ma uitam si la Tokyo, sau la Buenos Aires, locuri unde o parte din librării sunt deschise pana dimineata, tocmai ca sa poti citi la orice ora. De curand am fost foarte impresionată că am vazut in cartea cuiva tanar ca avea niste adnotări pe laterala, cum faceam noi pe vremuri. Știu că acum poți să pui un sticker, dar notand mi se pare în primul rând că nu citești pe diagonală, așa cum fusese învățat Kennedy, si ca respecti intr-un fel textul pe care il parcurgi, informatia care iti e transmisa. Toată lumea se miră că în timpul filmelor eu notez. Bineinteles ca nu tot timpul inteleg si ce am scris, caci fac asta evident pe intuneric. Dar totuși sunt niște puncte comune pe care după aia le pot folosi fie în cronici scrise, fie în cronici vorbite. Și cred că e important să mai și scriem din când în când să nu pierdem acest exercițiu “oribil”. In plus, sunt foarte multe firme mari care tin foarte mult la scris si care nu te angajează decât după ce dai o probă scrisă de mână, ca să o analizeze un specialist.
De multe ori oamenii văd filmul și după aia citesc cartea, ceea ce nu e rău deloc. Sau de multe ori, inclusiv cartea e scrisă după ce apare filmul. Și asta cred că mi se pare foarte, foarte important. Și în România a început treaba asta. De exemplu, este Mihai Mănescu, care a scris scenariul la “Copacul dorințelor”. Tot el a scris și cartea, și a apucat să o publice doar pentru că a venit pandemia, caci altminteri ar fi lansat întâi filmul și după ar fi scris cartea.
Sunt perioade in care vad extrem de multe filme in intervale foarte scurte de timp. Si nu putine sunt datile in care ma gandesc oare cate pagini de roman ar alcatui subtitrarile filmelor pe care le urmaresc. In Romania e foarte important sa existe aceste subtitrari la filme, caci in felul asta se mai si citeste.
Efervescenta creativa a cinematografiei nu cred că se va termina niciodată. Ea a început cu frații Lumière, care initial nu si-au dat seama ce au descoperit, si cat de importanta este descoperirea respectiva. Intrebarea este doar asupra calitatii filmelor. Adică o sa avem numai niste filme d-astea de fast food sau mai incercam cate un slow food din când în când. Știu, e o chestiune de bani. Pe foarte mulți îi preocupă doar treaba asta, dar din când în când, dacă mai scapă și câte un film mai puțin superficial, mai profund, cred că lumea nu-l va refuza. Sigur, nu va avea acelasi numar de spectatori, dar spectatorul care-l va vedea in mod cert se va mai destepta, chiar fara sa cante imnul național. Dar pentru asta trebuie, nu să stăm jumate cu ochii în telefon în timp ce suntem la cinema, ci să urmărim ce se întâmplă acolo. În ceea ce mă privește, a fost o chestie de educație, că mergeam cu părinții și bunicii mei la Sala Palatului, care e departe de noi, că noi stam la Vatra Luminoasă și ne întorceam acasă cu autobuzul 34. Pana ajungeam sa ne urcam in 34, ei mă întrebau ce mi-a plăcut, ce nu mi-a plăcut, verificau practic dacă am fost atentă. La Festivalul de Psihanaliză întotdeauna diminețile de weekend avem filme pentru copii și vine chiar și un psihanalist specializat. Și cu asta începem, cu ce le-a plăcut, de ce le-a placut etc. Adică e o posibilitate cât de cât sa îi schimbi, si poate că ceva bun rămâne acolo plantat. Iar apoi, sămânța aia, dacă o mai și udă cineva după e minunat.
De-a lungul anilor, am constatat un lucru: și pe micile ecrane, și in jurul nostru există foarte multă neglijență. Adică femeia neglijentă e ceva care la un moment dat s-a cultivat, ceea ce mi se pare destul de trist. Eu cred că orice frumusețe începe de la dușul zilnic, de la un păr curat si pieptănat, de la un fardat elegant, fără să se sară calul. Și ideea de a nu sta in capot in casa, pentru ca nu stii niciodata cine sună la poartă.
Adu-ti aminte cum a fost in perioada de pandemie, cand toata lumea se mulțumea să fie în pijama. Deci cred că de aici pornește. Adică nu e neapărat o chestie de frumusețe, e o chestie de respect față de tine întâi și, evident, și față de cei din jur, pentru că altfel ea nu funcționează. Sau, de exemplu, contează iarăși foarte mult când mergem la la teatru sau la o premieră de cinema. De exemplu, am fost foarte impresionată cand am fost la un festival la Falticeni. Inaintea unei piese de teatru, toată lumea din oraș s-a dus acasă, s-a schimbat și a venit mult mai elegantă seara decât venise la filmul de la prânz. Se vedea dintr-o dată că era o eleganță în plus, din respect pentru pentru actorii de pe scenă. Deci si actorii de pe scenă, la rândul lor, trebuie să aibă foarte mare grijă să nu apară pe stradă oricum. Dacă vrei ca publicul să te iubească, trebuie să-l iubești și tu pe el. Nu este unidirectional.
Putem să trăim fiecare dintre noi câte o viață de film, dacă alegem. Adică să ne facem un decor frumos în casă, să niște vacanțe pentru care sigur că muncim si ne straduim etc. Important este sa avem vointa si sa nu ne delasam. In momentul in care apare depresia, e un drum fara intoarcere. E ca și cum ai înota si simti ca te ineci, apoi ieși la suprafață un pic, mai iei o gură de aer și după aia tot te îneci. Aveam o foarte bună prietenă, care s-a stins acum trei ani și care spunea “nu știu cum reușești sa dai, ignore”. Dau ignore cand nu imi convine ceva, pur si simplu nu bag în seamă, sau cand nu plec urechea (o alta politica foarte buna). In copacul fără roade nu aruncă nimeni cu piatra. Asta o stiu de la Simona Bondoc.
De exemplu, pentru trecerile dintr-un moment într-altul al vieții, pentru progresele făcute, Eliza din “My Fair Lady”, cred că e una dintre preferatele mele. Sau tot așa. Scarlett din “Pe aripile vântului”, pentru că are puterea să treacă mai departe atunci cand e cel mai complicat, dar are și momente de duioșie, chiar si de smecherie pe alocuri. Dar cred că cel mai tare din toate personajele pe care le-am văzut mi-aș fi dorit să fiu Mary Poppins. Și indirect am fost un timp Mary Poppins, pentru că foarte multă lume s-a bazat pe casetele pe care le traducem și își lăsau copiii să se uite la ele când nu aveau o bonă, care se chema guvernantă pe vremea aia, sau când, cum spune un prieten, în camera de alături se producea următorul copil. Deci cred că am fost și-mi place să fiu Mary Poppins. As putea sa fac ordine fara sa deranjez, sau chiar sa zbor, cu umbrela cu tot, pentru ca imi place enorm sa calatoresc cu avionul. Si as mai avea si o valiza in care sa am de toate. Într-adevăr, în geanta mea toată lumea zice că parcă e geanta lui Mary Poppins. Întotdeauna am cel puțin un cadou în ea pentru cineva cu care habar n-am c-o să ma vad în ziua aia. E o coincidență, pur și simplu. Dar e o coincidență frumoasă pentru că are misterul, adică dispare exact cand trebuie si probabil intr-o buna zi am sa dispar si eu exact cand trebuie.
Misterul feminin este esential. Femeia nu trebuie sa fie ca o ceapă care să scoată toate foile, ci trebuie să lase miezul ăla și încă un miez consistent de mister, pentru că altfel nu mai stârnește interes. In filmele de altadata, cand femeia isi doar arata glezna, și nici măcar un decolteu, era suficient. Și atunci rămânea misterul. Dar ce-o fi dincolo de glezna care întotdeauna era o gleznă foarte fină? Deci cred că în asta constă un anumit tip de de mister și de pudoare, care creează o altfel de frumusețe, poate ceva mai banală, dar mult mai profundă, pentru că vrei să știi ce e dincolo.
E foarte important dacă știm să ne învățăm și generațiile următoare să își pună întrebările astea și să rămână cu o oarecare nostalgie de ceea ce au fost învățați de propriile lor bunici, străbunici, Pentru ca acuma sigur, lumea trăiește mai mult și mult mai des se întâmplă să existe și o străbunică, de exemplu. Conteaza enorm sa nu treci ca gâsca prin apă prin viața asta, ci să ai șansa să prinzi niste solzi.
Cred că am luat întâi de toate, de la ai mei, de la parinti si bunici, ironia. Ironia cu care mă apăr si care cu care ies din situațiile cele mai complicate in care incerc sa nu fiu neaparat meschină sau afurisită. Dar cu ironie, cred că funcționează. Cred că asta am folosit cel mai mult și când comentez ceva, indiferent că e vorba de un film, de o piesă, de un om, de o întâmplare. E doza aia de ironie care funcționează foarte bine. Și o să-ți dau un exemplu. Ieșeam de la TIFF, de la filmul absolut minunat despre Ana Blandiana si trebuia sa ajung repede in celalalt capat al Clujului. Imi displace profund sa merg pe jos, dar n-aveam alta solutie ca incepea gala de inchidere si cum mergeam eu grabita, ma opreste un domn pe strada, ce vorbea romaneste destul de prost. Si imi zice: “Vai ce ma bucur că vă întâlnesc! Știți, eu predau la Torino, sunt profesor. Este prima data cand va vad in carne si oase.” Iar eu ii raspund: “Domne, mai mult carne decat oase. Dar lasă-mă că trebuie să ajung în partea ailaltă, că mă grăbesc îngrozitor.” Intai a fost bulversat, dupa care a inceput sa rada.
Deci clar, ironia si autoironia din familie se trage. Si am inceput inca din copilarie sa le exersez. Acasa am foarte multe clopotei, iar o amica m-a intrebat la un moment dat daca fac colectie. Când eram copil, parintii si bunicii îmi spuneau “Irinel, clopoțel, Irinel, clopoțel”. Că Irinel e nume de fată și nicidecum de băiat. Așa și desenam. Bunica îmi broda pe prosoape un clopoțel, ca să nu le încurc cu celelalte, indiferent că eram la grădiniță sau ca eram acasă. Bunica cosea foarte frumos, printre altele. Era chimistă, dar și cosea frumos. Gătea bine, făcea foarte multe lucruri și a fost o primă formă de homeschooling. Ea a fost “after-school-ul” meu pana in clasa a VIII-a. Bunică-miu, care era și mai ironic decât toți, că, vorba aia, chimist, și meteorolog, deci le avea pe toate, imi zicea clopoțel de argint, talangă de oi.
Cateodata nu trebuie sa ne luam atat de in serios. Nici pe noi, si nici viata. Că ea oricum ne pleznește dacă nu suntem atenți
E un lux, e ceva ce invidiezi, adică o frumusețe exterioară. Eu am avut foarte multa vreme un principiu: sa am numai prietene frumoase. Era ideea “Mi-e suficient să mă uit în oglindă, si să mă detest. Deci lasă-mă măcar în jurul meu să fie numai prietene frumoase”. Nu m-am simțit niciodată bine în pielea mea. Mama era blonda cu ochi albastri, eu am ochi de maimuță d-ăștia maronii. Până și extratereștrii au ochi albaștri. Prin urmare, intotdeauna am simtit nevoia sa ma inconjor de oameni frumosi, si fizic. Bineinteles, o parte dintre ei erau frumoși și altfel, caci altminteri i-as fi exclus din cercul meu social. Cu timpul mi-a mai trecut, insa pana spre 30 de ani, doar asa am functionat in relatie cu oamenii.
Mi-aduc aminte de o colegă de-a mea de facultate care spunea – “Dar eu nu înțeleg de ce m-ai ales tocmai pe mine în prima zi”. I-am raspuns cat se poate de sincer: “Erai brunetă, cu ochii verzi si suficient de tăcută ca să nu mă toace la cap. Vorbesc eu destul, nu e nevoie să mai vorbească și alții pe lângă mine”. Suntem prietene si acum, dupa o viata intreaga.
Acum să știi că eu stau foarte prost cu partea de beauty. Să-ți explic de ce. Mama mea se dădea in fiecare seara cu glicerină, ca să aibă niște mâini foarte catifelate. Iar aceasta a fost chiar unul dintre primele cuvinte pe care m-am chinuit sa il spun cand inca nu vorbeam bine. Și lingeam glicerina aia, că era dulce. Eu tot ce e dulce, e al meu. Altminteri eu nu am folosit niciodata glicerina pe maini, si nici vreo crema de fata. Am marele noroc de gene bune. Să ne înțelegem. Străbunica mea a trăit 86 de ani. Bunică-mea a trăit 90 și avea o piele impecabilă. Am ce-i drept o crema de fata pe undeva prin casa, dar nu o aplic decat cand simt eu sau la nevoie.
Din cand in cand mai merg la cosmetica, insa pentru ca am multe aparitii, intotdeauna imi fac programare la machiaj. Cu ruj m-am dat de mica, si cu un albastru la ochi în ideea că dacă tot nu am ochii albaștri, măcar o dungă albastră pe-acolo. Uite, chiar acum, de curând mi-am cumpărat ca să mă mai dau cu puțină sănătate în obraji, adică cu puțin roșu. Și mi-am luat o paleta Lancome de calatorie. M-am trezit acasa ca in afara nuantei superbe de fard de obraz, pudra din paleta avea sclipici. Evident m-am intors la magazin sa iau o pudra matifianta. Si mi-am mai luat si un ruj pentru ca niciodata nu am prea multe rujuri. Vorbesc mult si prin urmare, dispare repede de pe buze, asadar in reimprospatez des.
Machiajul meu e mereu fin și am suferit foarte tare cât a fost pandemia, că nu ne mai machia nimeni și ca erau închise cinematografele.
Imi aduc aminte ca eram prin clasa a opta, iar mama avea o cunostinta la o fabrica din Bucuresti. Rozalia Speteanu o chema si era directoare la Miraj. Parintii se gandeau ca daca bunicii mei au fost chimisti si era perioada când trebuia să te faci inginer ca să nu sfârșești prin nu știu ce sat amărât, poate poate am si eu vreun talent ascuns. Acolo am facut primele combinatii de parfumuri, insa ficatul meu nu a putut suporta extractele puternice. Deci nu a mers asta cu chimia, deși am învățat atunci de la Rozalia niște lucruri pe care le tin minte si acum.
In general nu pot tolera parfumurile per se, ci doar apele de toaleta. Preferatul meu a fost ani de zile, si inca este, Miss Dior. Imi amintesc ca avea odinioara o cutie foarte frumoasa, alb-negru, care evident acum nu se mai produce. Mie imi si plac filmele alb-negru, si ma imbrac des in alb-negru, deci functioneaza. În general, majoritatea mirosurilor le detest. Cel mai tare urăsc mirosul de cocos, cel de crini și de zambile. Îmi plac in schimb câmpurile de lavandă și chiar am prezentat la un moment dat un film, “Ladies in Lavender”, chiar într-un câmp de lavandă, la Brăila, într-un an. Mamei ii placea foarte mult lavanda, si cred ca din nostalgie am si eu buchete de lavanda prin casa. Si mai imi plac chiparoasele, desi miros tare.
Mirosul care ma linisteste psihic este cel de vanata coapta si de ardei copti, chiar daca nu imi plac in mod special vinetele. După care este un miros de vanilie, dar nu de esență, ci de baton. Si mai este ceva: cozonacul facut in casa sau panettonele pe care il pun la prajitoare. Știu că voi ziceți prăjitor. Noi zicem prăjitoare care rimează cu vrăjitoare. Pun in prajioare pentru ca atunci, încălzindu-se miroase puțin a cozonacul de altădată. Eu nu știu să fac cozonac, o singura data in viata am facut si e foarte complicat. Iubesc toate dulciurile, pe primul loc fiind inghetata, apoi ciocolata, dar cu lapte, nu cea neagra,
Ar mai fi si mirosul de cafea, dar nu mereu. Au fost ani de zile când nu l-am mai suportat. După un avort, cred că vreo zece ani n-am mai tolerat mirosul de cafea. Acum insa il agreez, dar cel de cafea turceasca.
Cred că dacă vrei să mă definești, sunt subiectivă total la afecțiune, la mirosuri, la gusturi, la tot ce vrei. Sunt foarte subiectivă, extrem de subiectivă.
Cred că frumusetea este un atu care te ajută mult în viață. Dar, pe de altă parte, poate să fie și în defavoarea ta. Adică, de exemplu, dacă e o actriță foarte frumoasă, va căpăta un anumit tip de roluri și la un moment dat o să se plictisească. Dacă e o actriță bună, se plictisesc de rolurile alea și o să mai vrea și altceva, poate un rol de compoziție. Dar, pe de altă parte, sunt actrițe care n-au fost niciodată frumoase, dar sunt figuri extrem de importante.
Eu îmi dau seama și în raport cu mine. Cand intră cineva foarte frumo, mă uit fără să vreau, ca la cinema, după personaj. Fac foarte greu diferența între lumea mea interioară și lumea ailaltă. Și din când în când, mă uit lung așa și îmi dau seama că la un moment dat trebuie să mă opresc. Întotdeauna am admirat frumusetea, indiferent că a fost vorba de un bărbat, de o femeie, sau de un copil. Fără să vreau, am o atracție teribilă spre frumusețe și un dispreț și o respingere totală pentru neglijență. Nu pot ierta așa ceva, pentru că neglijența nu e urâțenie, e ceva ce se poate îndrepta. Și dacă tu nu faci nici cel mai mic efort, atunci nu pot să te iert pentru treaba asta.
Când mergeți să vedeți un film la care simtiti nevoia sa radeti, sa radeti, iar daca simtiti nevoia sa plangeti, sa plangeti. Nu exista ochi mai frumosi decat ochii care zambesc. Si ochii înlăcrimați. Si dupa aia frumos, va refaceti machiajul si nu se vede. Dar in prima faza o sa traiti mult mai intens, pentru ca altfel traiti degeaba.
