Douazeci de ani de cariera. Douazeci de ani de povesti despre frumusete. Si un interviu pe care nu mi l-am luat niciodata.
Am petrecut o parte importanta din viata incercand sa inteleg frumusetea. Am cautat-o in creatiile marilor case de moda, in formulele inovatoare ale industriei cosmetice, in expresivitatea chipurilor, in gesturile elegante si in povestile unor oameni extraordinari. Am descoperit-o in arta, in stiinta, in cultura, am scris despre ea, am analizat-o, am povestit-o si am incercat sa o privesc din cat mai multe perspective.
Dar, dincolo de tot ceea ce am invatat profesional, timpul mi-a oferit o intelegere diferita a frumusetii. Una care nu mai incepe neaparat cu ceea ce se vede.
Aniversarea celor douazeci de ani de cariera se intalneste anul acesta cu propria mea aniversare. Si am simtit ca este momentul unui exercitiu editorial diferit.
Dupa atatea interviuri in care am incercat sa descopar universul interior al celorlalti, am ales sa-mi adresez mie insami intrebarile pe care, poate, le-am evitat cel mai mult. Sa privesc femeia care eram acum douazeci de ani si sa incerc sa inteleg femeia care sunt astazi. Si nu pentru a face un bilant, asa cum se intampla de obicei in pragul unui moment festiv, ci pentru a descoperi ce a ramas, ce s-a schimbat si ce merita dus mai departe.
Cred ca m-ar intreba daca am reusit sa raman eu insami. Nu daca am avut succes, nu daca am construit suficient si nici daca am ajuns acolo unde imi propusesem. Cred ca ar vrea sa stie daca, in tot acest timp, am reusit sa pastrez ceva din entuziasmul si curiozitatea cu care priveam lumea. I-as spune ca da, dar ca nu a fost intotdeauna simplu.
Experienta ne schimba inevitabil. Ne face mai lucizi, mai selectivi, mai atenti la oameni si la intentiile lor. Uneori ne indeparteaza de acea incredere aproape instinctiva pe care o avem la inceput. In ciuda provocarilor, am incercat sa nu las luciditatea sa devina cinism si nici experientele dificile sa-mi anuleze disponibilitatea de a descoperi frumosul.
Mi-ar placea ca femeia de atunci sa recunoasca in mine aceeasi curiozitate. Poate mai putin naiva, dar la fel de vie.
Cred ca aceasta este una dintre cele mai interesante contradictii ale industriei frumusetii.
Lucrezi intr-un univers in care imaginea are o importanta extraordinara, dar, daca esti suficient de atenta, descoperi destul de repede ca imaginea nu reprezinta niciodata intreaga poveste.
Am cunoscut oameni de o frumusete extraordinara si oameni a caror prezenta devenea fascinanta abia dupa ce incepeau sa vorbeasca. Am inteles totodata ca estetica poate fi cultivata, ca frumusetea fizica poate fi ingrijita si valorizata, dar ca profunzimea unui om se construieste prin cu totul alte mijloace. Prin educatie, experiente, caracter, sensibilitate si prin felul in care intelege sa se raporteze la ceilalti.
Nu cred ca frumusetea exterioara si cea interioara trebuie puse in opozitie. Cred, dimpotriva, ca ele se pot completa minunat. Dar am invatat sa nu confund niciodata admiratia pe care o provoaca o aparitie cu respectul pe care il inspira un om.
Cred ca intre frumusete si putere exista o relatie mult mai profunda decat am putea crede.
Frumusetea poate seduce, poate atrage admiratie, poate deschide usi. Istoria, arta si literatura ne-au oferit suficiente exemple ale influentei pe care frumusetea a exercitat-o asupra oamenilor. Dar aceasta forma de putere este adesea conditionata de privirea celorlalti.
Puterea autentica nu are nevoie de spectatori. Ea se construieste prin cunoastere, discernamant, independenta, experienta si prin capacitatea de a ramane fidela propriilor valori.
Am intalnit femei extrem de frumoase care nu aveau incredere in ele si femei care, fara sa corespunda unor idealuri estetice conventionale, aveau o prezenta aproape magnetica. De aceea, daca ar trebui sa aleg, as spune ca frumusetea cea mai profunda deriva din putere. Dar nu din puterea de a domina, ci din puterea de a fi tu insati. Din curajul de a-ti asuma alegerile. Din libertatea de a nu cauta permanent aprobarea celorlalti. Din capacitatea de a-ti pastra sensibilitatea intr-o lume care confunda adesea delicatetea cu slabiciunea.
Nu admir neaparat femeile care par invincibile. Le admir pe cele care au cunoscut indoiala, teama sau dezamagirea si au gasit resursele de a merge mai departe fara sa-si piarda bunatatea.
Momentul in care am decis sa-mi continui drumul ca antreprenor, sa construiesc propriul business si sa dezvolt o echipa. A fost o schimbare mult mai profunda decat una de statut profesional.
Veneam dintr-un univers in care identitatea mea se construise in jurul expertizei, al proiectelor editoriale, al comunicarii si al relatiilor cu oamenii. Aveam experienta si stiam ce inseamna sa-mi asum calitatea propriei munci. Antreprenoriatul m-a obligat sa invat un alt tip de responsabilitate.
Nu mai era suficient sa am idei bune. Trebuia sa construiesc o structura care sa le poata sustine. Sa iau decizii, sa gestionez resurse, sa am incredere in oameni si sa inteleg ca nu pot controla fiecare detaliu.
Dar cea mai importanta schimbare a fost aceea ca deciziile mele nu ma mai priveau exclusiv pe mine. Cand construiesti o echipa, incepi sa intelegi ca succesul nu se masoara doar in propriile realizari. Ca exista oameni care isi investesc timpul, talentul si increderea intr-o viziune pe care ai avut curajul sa o propui. Aceasta responsabilitate te maturizeaza intr-un fel.
Antreprenoriatul m-a invatat sa fiu mai ferma, mai pragmatica si mai atenta la consecintele deciziilor mele. Dar mi-a aratat si cat de important este sa nu pierzi dimensiunea umana a lucrurilor.
Responsabilitatea permanenta. Din exterior, independenta profesionala poate parea sinonima cu libertatea. Libertatea de a decide, de a-ti construi propriile reguli, de a-ti urma ideile. Dar exista si o alta fata a ei. Decizii pe care nu le poti delega. Griji care nu dispar la sfarsitul programului. Momente in care trebuie sa gasesti solutii chiar daca nu ai toate raspunsurile.
Si exista, uneori, singuratatea deciziei. Am invatat ca libertatea nu inseamna absenta constrangerilor, ci disponibilitatea de a-ti asuma consecintele propriilor alegeri.
Dar am mai invatat ceva: nu toate oportunitatile trebuie acceptate, nu toate urgentele sunt importante si nu toate proiectele care arata bine din exterior sunt potrivite pentru tine. Uneori, adevarata independenta inseamna sa ai curajul sa spui (si) nu.
Viata personala. Si cred ca acesta este unul dintre cele mai sincere raspunsuri pe care le pot da dupa douazeci de ani. Multa vreme, profesia nu a fost doar o parte importanta din viata mea. A fost centrul ei. Am investit in cariera aproape tot ceea ce aveam: timp, energie, ambitie, si o mare parte din resursele mele emotionale.
Am trait prin proiectele pe care le-am construit, prin oamenii pe care i-am intalnit, prin povestile pe care le-am scris si prin responsabilitatile pe care mi le-am asumat. Nu am simtit neaparat ca renunt la ceva. Sau poate ca nu mi-am permis sa ma intreb prea des ce anume lasam in urma.
Atunci cand esti obisnuita sa construiesti, sa gasesti solutii si sa mergi mereu mai departe, inveti sa amani fara sa-ti dai seama lucrurile care nu par urgente. Timpul pentru tine. Linistea. Disponibilitatea de a trai experiente care nu au un obiectiv, un termen-limita sau un rezultat de demonstrat.
Nu spun toate acestea cu amaraciune. Cariera mi-a oferit enorm. M-a format, mi-a deschis lumi, mi-a adus satisfactii si mi-a dat posibilitatea sa-mi transform vocatia intr-o profesie. Dar astazi inteleg ca a avea o viata profesionala plina nu inseamna neaparat a avea o viata intreaga. Este o diferenta pe care nu o inveti din carti si nici din reusitele pe care le aduni. O intelegi atunci cand incepi sa te intrebi nu doar ce ai realizat, ci si ce ai trait cu adevarat. Iar eu am inceput sa-mi pun aceasta intrebare abia de curand.
Nu. Dar ii privesc astazi cu o alta intelegere. Nu vreau sa-mi judec trecutul prin prisma lucrurilor care mi-au lipsit. Ar fi nedrept fata de femeia care am fost si fata de tot ceea ce a avut curajul sa construiasca.
Am facut alegerile pe care le-am considerat potrivite atunci. Am investit in ceea ce iubeam si am avut privilegiul de a-mi transforma pasiunea intr-o profesie.
Nu as vrea sa rescriu acei ani. Dar nici nu vreau sa repet la nesfarsit aceeasi poveste. Cred ca maturitatea inseamna sa ai curajul sa recunosti ca prioritatile tale se pot schimba fara ca aceasta schimbare sa invalideze ceea ce ai fost. Multa vreme am stiut foarte bine cine sunt profesional. Astazi imi ofer libertatea de a descoperi cine sunt si dincolo de aceasta identitate.
Cred ca eleganta este una dintre cele mai rafinate forme de respect. Respect fata de tine, fata de ceilalti si fata de contextul in care te afli.
Eleganta vestimentara poate fi invatata. Poti studia proportii, culori, materiale, coduri estetice. Poti avea acces la creatii extraordinare si poti construi o imagine impecabila. Dar eleganta interioara este mult mai greu de cultivat. Ea se vede in felul in care tratezi un om care nu iti poate oferi nimic. In capacitatea de a nu umili atunci cand ai dreptate. In discretia cu care gestionezi succesul si in demnitatea cu care traversezi un esec.
Eleganta nu inseamna sa fii intotdeauna agreabila sau sa eviti orice confruntare. Inseamna sa-ti poti sustine convingerile fara sa-ti pierzi respectul fata de ceilalti. Si cred ca una dintre cele mai rare forme de eleganta este sa ramai un om cald intr-o lume care ne incurajeaza adesea sa devenim mai duri.
Mai mult decat un nume sau un proiect profesional. Ladylike este expresia unui anumit fel de a privi lumea, a convingerii ca frumusetea nu trebuie separata de inteligenta, ca rafinamentul nu inseamna superficialitate si ca feminitatea poate coexista firesc cu independenta, ambitia si puterea.
Pentru mine, Ladylike inseamna sa caut sensul dincolo de imagine. Sa descopar oamenii dincolo de aparente. Sa privesc eleganta nu doar ca pe o expresie estetica, ci si ca pe o forma de conduita.
In toti acesti ani, Ladylike a evoluat odata cu mine. A pastrat pasiunea pentru frumos, dar a devenit mai atent la substanta. Intr-un fel, Ladylike este si promisiunea pe care mi-am facut-o mie insami: sa nu incetez sa caut frumusetea, dar nici sa nu uit vreodata ca ea trebuie insotita de sens.
As incepe prin a spune ca frumusetea nu este o certitudine estetica, ci o experienta profund umana.
Nu cred ca exista o singura definitie a ei, pentru ca frumusetea se schimba odata cu noi. Cu educatia, cu sensibilitatea, cu experientele pe care le acumulam si cu felul in care invatam sa privim lumea.
La inceputul carierei mele, eram fascinata de expresia vizibila a frumusetii. De armonia unui chip, de perfectiunea unei creatii, de eleganta unei aparitii, de rafinamentul unui gest. Si continui sa fiu fascinata de estetica, de stiinta ingrijirii, de arta si de toate acele forme prin care oamenii incearca sa aduca mai multa frumusete in existenta lor.
Dar, in timp, am descoperit ca exista o frumusete pe care nu o poti fotografia, nu o poti reproduce printr-un ritual cosmetic si nu o poti obtine prin niciun artificiu estetic. Este frumusetea unei minti cultivate. A unei conversatii care te face sa privesti altfel un lucru pe care credeai ca il intelegi. A unui om care isi pastreaza curiozitatea indiferent de varsta. Este frumusetea caracterului. A felului in care ne purtam atunci cand nimeni nu ne priveste. A respectului pe care il oferim oamenilor fara sa asteptam ceva in schimb. A capacitatii de a ramane generosi chiar si dupa ce viata ne-a oferit suficiente motive sa devenim mai rezervati.
Si mai exista o frumusete pe care am inceput sa o inteleg cu adevarat odata cu maturitatea: frumusetea asumarii. A femeii care nu mai incearca sa fie toate lucrurile pentru toti oamenii. Care nu isi mai cere scuze pentru ambitiile ei, dar nici pentru dorinta de a iubi si de a fi iubita. Care isi recunoaste vulnerabilitatile fara sa le transforme in esecuri.
Cred ca frumusetea autentica presupune o forma de coerenta intre ceea ce suntem, ceea ce gandim si felul in care alegem sa traim.
Daca ar trebui sa o definesc intr-o singura fraza, as spune ca frumusetea este expresia vizibila sau invizibila a armoniei dintre minte, suflet si felul in care alegem sa fim in lume.
Ca exista o diferenta imensa intre a avea o viata in care totul depinde de tine si a invata sa faci loc unui alt om.
Cand esti obisnuita sa fii independenta, sa iei decizii, sa gestionezi responsabilitati si sa ai control asupra propriului univers, apropierea emotionala presupune un alt tip de curaj. Curajul de a nu mai avea toate raspunsurile. De a accepta ca nu totul poate fi planificat. De a permite cuiva sa te cunoasca dincolo de imaginea femeii care reuseste, care construieste, care gaseste intotdeauna solutii.
Cred ca iubirea ne invata lucruri pe care nicio experienta profesionala nu ni le poate oferi. Ne invata sa fim prezenti altfel. Sa ascultam fara sa cautam imediat o rezolvare. Sa intelegem ca vulnerabilitatea nu este opusul puterii, ci una dintre formele ei cele mai autentice. Si, poate cel mai important, ne aminteste ca nu trebuie sa meritam fiecare clipa de fericire printr-o realizare. Uneori, avem voie pur si simplu sa fim fericiti.
Sa nu transformi viata intr-o succesiune de obiective si responsabilitati. Sa ai capacitatea de a te bucura de lucruri care nu pot fi trecute intr-un CV. De o dimineata linistita, de o carte care iti schimba perspectiva, de un parfum care iti trezeste o amintire, de o masa frumoasa, de o calatorie, de o conversatie care continua mult dupa ce s-a terminat.
Arta de a trai presupune si un anumit tip de atentie. Sa observi lumina, gesturile, nuantele, starile. Sa nu treci prin experiente fara sa fii cu adevarat prezenta in ele. Imi plac lucrurile frumoase si nu am considerat niciodata ca trebuie sa-mi cer scuze pentru aceasta placere. Dar am invatat ca rafinamentul nu este dat de pretul lucrurilor, ci de sensibilitatea cu care le alegem si le integram in viata noastra.
Adevaratul lux este sa ai timp, libertate interioara si oameni alaturi de care nu trebuie sa fii altcineva.
Timp. Nu mai multa ambitie, pentru ca a avut suficienta. Nu mai multa disciplina, pentru ca a invatat-o foarte bine. Nici macar mai multa incredere, pentru ca, intr-un fel, curajul ei a fost mai mare decat isi dadea seama.
I-as darui timp pe care sa nu simta nevoia sa-l justifice. Timp pentru a iubi. Pentru a se bucura. Pentru a face lucruri fara un scop precis. Pentru a intelege ca nu toate momentele importante ale vietii trebuie sa se transforme in realizari.
I-as spune ca este minunat sa construiesti ceva care sa ramana dupa tine, dar ca este la fel de important sa construiesti amintiri care sa ramana in tine.
Si ca unele dintre cele mai pretioase lucruri nu se pot castiga prin ambitie, nu pot fi obtinute prin perseverenta si nu pot fi trecute intr-un portofoliu profesional. Ele trebuie, pur si simplu, traite.
Ambitie si asumare.
Ambitia a fost forta care m-a purtat prin primii ani ai carierei si care m-a insotit mult timp dupa aceea. Pentru mine, ambitia nu a insemnat exclusiv dorinta de succes sau de recunoastere. A insemnat nevoia de a evolua, de a-mi depasi limitele, de a construi lucruri in care sa ma regasesc si de a nu ma multumi cu ceea ce stiam deja ca pot face.
Am fost o femeie care si-a dorit mult de la sine. Care a investit enorm in profesie, uneori fara sa se intrebe daca mai ramane suficient timp si pentru restul vietii.
Nu regret acea ambitie. Ii datorez enorm. Dar astazi, daca ar fi sa aleg un cuvant care ma defineste, acela ar fi asumare. Asumarea a tot ceea ce am construit, dar si a ceea ce am amanat. A deciziilor inspirate si a celor pe care le-as privi astazi cu mai multa prudenta. A succeselor, a vulnerabilitatilor, a lucrurilor pe care le-am castigat si a celor la care am renuntat.
Asumarea inseamna sa nu mai caut explicatii care sa-mi justifice fiecare alegere si sa nu-mi mai privesc trecutul printr-o permanenta judecata.
Dar mai inseamna ceva. Sa am curajul sa recunosc atunci cand imi doresc altceva. Sa nu ma simt obligata sa raman pentru totdeauna femeia pe care am construit-o cu atata disciplina. Sa-mi permit sa fiu mai putin preocupata de ceea ce trebuie sa demonstrez si mai atenta la ceea ce imi doresc sa traiesc. Poate ca aceasta este cea mai importanta diferenta dintre cele doua femei din oglinda.
Cea de atunci voia sa demonstreze ca poate. Cea de astazi stie ca poate, dar isi permite, in sfarsit, sa aleaga.
Vad o femeie care a construit mult si care abia acum incepe sa inteleaga ca nu totul in viata trebuie construit. Unele lucruri trebuie lasate sa se intample.
Vad femeia de acum douazeci de ani, cu toate visurile, ambitiile si sperantele ei. O privesc cu tandrete, pentru ca stiu cat a muncit, cat a crezut in ceea ce facea si cat de mult din ea insasi a pus in fiecare etapa a drumului. Nu i-as reprosa nimic. Poate doar as imbratisa-o si i-as spune ca nu trebuie sa duca totul singura. Ca nu trebuie sa fie permanent puternica. Si ca exista o viata frumoasa si dincolo de lucrurile pentru care lupta atat de mult.
Astazi, la douazeci de ani distanta, nu ma simt la capatul unui drum. Dimpotriva. Am sentimentul ca, dupa ce am invatat sa-mi construiesc o cariera, incep sa descopar o alta arta, poate cea mai subtila dintre toate. Arta de a-mi trai propria viata. Iar daca femeia din oglinda m-ar intreba daca a meritat, i-as raspunde ca da. A meritat fiecare inceput, fiecare efort, fiecare lectie si fiecare vis pentru care am muncit. Dar i-as mai spune ceva. Ca cele mai frumoase pagini ale povestii noastre nu trebuie sa fie neaparat cele pe care le-am scris deja. Si ca, dupa douazeci de ani in care am povestit frumusetea lumii, poate a venit timpul sa invat sa traiesc, cu adevarat, si frumusetea propriei mele vieti.
