Ce au in comun una dintre regulile nescrise ale elegantei, o rochie camasa si un buchet de bujori pudrati cu roz

Desi sunt departe de fasoanele prezentului si invita la exersarea unor gusturi, deprinderi si pasiuni complet lipsite de ostentatie, lucrurile care contribuie la afirmarea discreta a personalitatii sunt cele care ne ancoreaza in universul sigur si ferit de pericole de care avem atat de multa nevoie. Si tot ele ne permit sa ne tragem sufletul si sa reconstruim in momentele in care cortina vanitatii se ridica pentru a lasa loc unei noi ordini – in atitudine, in garderoba, in suflet. Numitorul comun: distinctia.

Foto: Dragos Alexandru Costea

Poate parea un termen mult prea “prafuit” si anost, insa distinctia asa cum am cunoscut-o si mi-a fost “predata” in mediul familial, nu are nici cea mai mica legatura cu incapacitatea de adaptare la ritmul, pana nu demult elogiat, al unei societati proiectate in virtual. Au contraire, ii este complet opusa prin definitie. In copilarie am avut privilegiul de a fi crescuta si inconjurata de oameni distinsi. Apoi, am invatat sa ii recunosc si sa mi-i apropii in cel mai firesc mod cu putinta. Nu pentru ca faceau parte dintr-un anumit cerc social, ci pentru ca in cazul lor prima intotdeauna o anumita eleganta a spiritului. O eleganta pe alocuri innascuta, dar mai ales cultivata.

Distinctia deriva dintr-o regula nescrisa a elegantei, si este de obicei atribuita oamenilor “rezervati”, ceva mai “retrasi” si care nu cauta cu orice pret popularitatea. Oameni atipici epocii in care traim, insa stapani pe sine, pe valorile proprii, pe alegerile pe care le fac, pe ceea ce poarta si pe ceea ce simt. In mod paradoxal, acesti atipici sunt si cei mai adaptabili, deoarece in cazul lor exista un fundament si niste premise extrem de bine inradacinate. Iar acum, mai mult ca in oricare alta perioada, este timpul lor sa navigheze lin. Pentru ca distinctia tine si de mental, de un simt al autonomiei, de o forma de politete si de gestiune necomplicata a tuturor elementelor care alcatuiesc puzzle-ul cotidian. De la necessaire-ul cosmetic si vestimentar, pana la strategiile de relationare, auto-administrare etc.

In moda, adaptabilitatea poarta o denumire “inrudita”: versatilitate. Nu in sensul de x piese combinate dupa un moodboard salvat de pe Pinterest, ci intr-o forma mult mai asezata, “domestica” si intr-o anumita masura chiar didactica. Este diferenta intre o garderoba alcatuita exclusiv in urma unei vanatori de trenduri sezoniere, si o garderoba care este produsul unei rafinari de gusturi personale, care are o justificare si care pusa cap la cap reprezinta exact esentialul – acea “capsula” stabila care ne serveste noua, nu celor din jur si care este cu atat mai valoroasa cu cat nu include niciun lucru adunat “pentru ca e la moda” sau “pentru ca trebuie”.

Rochia-camasa mi s-a parut mereu ca se integreaza fara efort in orice garderoba, ca este acea piesa suficient de clasica, dar si de moderna, care merita sa fie investita cu atentie si consemnata la capitolul “intentie” nu “acumulare”, si care mai presus de toate poate coexista à la longue, fara urma de compromis. Prima rochie-camasa pe care am purtat-o in copilarie o am si acum intr-unul dintre dressing-uri, are nasturi rotunzi aurii, un imprimeu floral expresiv pe un fundal luminos si unele dintre cele mai ample si diafane maneci create vreodata. De atunci si pana in prezent, in putine rochii-camasa mi-am mai petrecut atatea veri, si tocmai pentru ca sunt destul de previzibila in alegerile vestimentare si imi creez cu greu atasamente, piesele Pineberry au constituit o descoperire de care realmente aveam nevoie si la care visam de ani buni.

La prima vedere lucrurile par simple din punct de vedere al croiului: o bucata de material, un tipar clasic de camasa, niste nasturi si un cordon in talie. Ce poate fi atat de complicat? Tot ceea ce pare simplu este de fapt rodul unui proces matematic extrem de bine pus la punct si al numeroase incercari si refaceri. Departe de mine gandul de a elogia arhitectura unei rochii-camasa, insa tinand cont de faptul ca am probat sute de modele de-a lungul anilor, iar pana la Pineberry doar doua marci m-au determinat sa revin (dintre care una nu mai produce in prezent tipul acesta de piesa vestimentara, iar cealalta nu este prezenta inca pe piata din Romania), devine lesne de inteles ca identificarea design-ului perfect din toate punctele de vedere comporta n provocari.

Experienta acumulata in cei peste 15 ani de cand lucrez in industria frumusetii, mi-a elucidat multe ecuatii referitoare la branduri, si mi-a intarit convingerea pe care am nutrit-o de altfel dintotdeauna – aceea ca se simte cand un brand este facut de o femeie. Alina Rachieru a creat de la zero brandul de camasi office Pineberry, marsand pe un segment foarte bine definit: office cu un twist. Mai precis, camasi croite impecabil pentru mediul office, dar diferite prin prisma detaliilor, de cele regasite la alte marci de profil. Ulterior, Alina a dezvoltat si linia de modele casual sau pentru vacanta (despre una dintre camasile albe de vacanta, pe care le am si in prezent si pe care le port cu drag, am scris AICI), rochiile-camasa devenind extrem de populare si de solicitate. Am inteles si de ce in momentul in care am probat-o pe prima: se aseaza excelent pe corp, se imbraca rapid, croiul este lejer si ultra-confortabil, si pastreaza o nota “profesionala”, fara a se incadra in uniforma corporatista rigida.

Rochie Pineberry, cercei MOOGU, sneakers Skechers

Rochia-camasa purtata in sedinta foto din imagini este preferata mea dintre toate. Nu se mai gaseste momentan la Pineberry, dat fiind ca Alina mizeaza foarte mult pe serii limitate de printuri, insa modelul este disponibil in numeroase variante de grafica si de culori. Nu putine au fost datile in care am stat si m-am gandit de ce am dezvoltat pasiuni pentru anumite tipologii de piese vestimentare si mai cu seama pentru cele “hibrid”, asa cum este si cazul rochiilor-camasa. Intotdeauna am adorat in egala masura costumele si rochiile si am jonglat cu lejeritate intre power dressing si efuziuni cu tenta romantico-feminina. Rochiile-camasa sunt in esenta jumi-juma, adica aduc cate ceva din ambele lumi: aspectul curat, practic si ordonat pe care il denota o camasa croita perfect, alaturi de incantarea unei fuste comode, cool, moderne. In ceea ce ma priveste, formatia mea academica, riguroasa si latura creativa. Doua piese intr-una singura, care nu mai ridica probleme de asortare si care ofera solutii indiferent de context: la birou, acasa, in vacanta etc.

Rochiile-camasa sunt permisive din atat de multe puncte de vedere, incat realmente nu le poate fi reprosat nimic: se potrivesc atat cu escarpeni clasici cat si cu sneakers, sandale sau tenisi, au o lungime care nu isca controverse – de obicei midi, acopera aspectele “problematice” ale siluetei (solduri mai late, coapse mai pline, un abdomen nu tocmai fit) si le evidentiaza pe cele flatante (o talie bine marcata, un bust frumos etc), si ofera atat de multe optiuni de styling si de accesorizare, incat devine evident faptul ca sunt indispensabile in garderoba. In unele dintre ele iti poti petrece veri intregi, asa cum am facut si eu, in altele vei gasi salvarea zilelor in care nu ai nici timp si nici inspiratie pentru a realiza o tinuta decenta de birou, insa oricum ar fi rochiile-camasa au acel factor “wow” combinat cu un soi de statornicie care te determina sa le porti cu aceeasi placere si a 3457-a oara. Asta inseamna de fapt versatilitate… si longevitate.

Eleganta in atitudine, identitatea stilistica si preferintele de lifestyle au drept numitor comun distinctia. Si asumarea. Florile jongleaza intre efemer si longevitate cu o usurinta remarcabila. Insa tocmai farmecul acestui efemer le pastreaza vii in amintire. Si le asigura o longevitate, care in ciuda faptului ca nu este palpabila, are un sens ce deriva dintr-un atasament emotional puternic. O traire interioara profunda, pe care o putem accesa oricand avem nevoie.

Parfumul unei flori nu are data de expirare si nici un corespondent neaparat palpabil. In bujori si in narcise intotdeauna am regasit ceva unic, diferit si absolut fermecator, insa pentru ca ne aflam in toiul lunii mai, referinta va fi strict la bujori. Mai precis la bujorii pudrati cu roz, proaspeti si fini ca obrazul adolescentin, care se dezvaluie in toata splendoarea lor la mijloc de mai si care rivalizeaza ca spectaculozitate cu cea mai flamboaianta rochie de gala. In simplitatea lor aparenta, bujorii reusesc cumva sa evidentieze fantasticul din cotidian. Si asta fara a avea nevoie de nicio validare.

Parfumul lor este unul subtil, il simti ca o adiere gentila si il adulmeci cu ochii inchisi, parca pentru a “fotografia” cu mai multa acuratete cadrul. Poate si pentru ca stii ca intervalul de timp in care te poti bucura de ei este limitat la cateva saptamani, incerci sa ii sarbatoresti cum se cuvine. De cativa ani incoace, Cristina Turnagiu Dragna, Secretar General al Asociatiei Romane pentru Protocol si Ceremonial, sustine demersul initiat de cateva universitati din Romania de a declara bujorul romanesc Floare Nationala, indemanand la celebrarea acestei flori rare, protejate prin lege, in data de 15 mai. Extrem de multe reprezentari de flori rosii cu mijloc galben, regasite pe costumele populare, pe ceramica sau pe textile, sunt de fapt bujori stilizati. In zona Transilvaniei, in apropiere de Rusalii, casele se impodobesc inca cu bujori, frunze de pelin si de nuc sfintite la biserica, prima consemnare in documente datand de acum 2000 de ani.

Insa dincolo de aspectele istorice, bujorul are pentru mine o semnificatie intima, mult mai profunda. Este gratios, fara a fi ostentativ, sofisticat fara urma de pretiozitate, demn dar nu “impunator”, discret si distins. Altfel spus, parte dintr-un mental “de cursa lunga”, bine croit, ajustat si care intretine vie capacitatea insuficient explorata a corelarii vechiului cu noul. Inclusiv la nivel tactil si olfactiv.