In fiecare an, in perioada de vacanta care acompaniaza sarbatorile de iarna, imi pun la punct planul de lecturi, bucurandu-ma din plin de tihna, de liniste si de relaxare psihica, aspecte care pentru mine sunt esentiale si care imi hranesc creativitatea. Pur si simplu incerc pe cat posibil sa ma deconectez de la retelele sociale si de la fluxul mediatic, si sa petrec cat mai mult timp in biblioteca, locul in care ma simt cel mai bine si care ma face cu adevarat fericita. Anul acesta insa, am descoperit “rasfoind” Netflix-ul intr-o pauza de lectura, o poveste care m-a cucerit intr-o clipita, inspirata de celebra serie de nuvele Bridgerton a scriitoarei Julia Quinn, si transpusa intr-o fermecatoare varianta televizata de catre Shonda Rhimes, scenarista din spatele serialelor “Grey’s Anatomy” sau “Private Practice” si una dintre maestrele storytelling-ului pentru televiziune.
Bridgerton a avut premiera chiar in ziua de Craciun, insa eu am urmarit primele episoade la inceputul lui 2021, dorindu-mi cu ardoare o poveste diferita din toate punctele de vedere – picturalitate, vizualuri, costume, dialoguri. O poveste pe care realmente sa o savurez, nu doar sa o accesez asemenea unei simple forme de divertisment la finalul unei zile obositoare. Nu intamplator am decis ca primul articol #Ladylike din 2021 sa fie despre Bridgerton. Dincolo de superbele tinute aristocrate si de interioarele spectaculoase, serialul are acel ceva pe care il cautam de multa vreme pe ecrane: un melanj de emotie, sensibilitate si umor care insufleteste fiecare scena. Si ritm. Un ritm asa cum numai “Shondaland” reuseste sa imprime scenariilor, si care te trezeste din amorteala, iti ofera o cale de evadare din banalul cotidian si iti sadeste in suflet speranta ca se poate si altfel.
Mi-as fi dorit poate sa scriu ca in aceasta clipa pe intreg mapamondul exista lista de asteptare pentru cel putin o duzina din rochiile care apar in serial, adaptate desigur si regandite pentru a se integra intr-o garderoba actuala (recunoasteti ca ar fi fost extrem de interesante cateva imagini de streetwear cu piese pretioase cu talie empire, asociate poate unora eminamente functionale si practice), insa Bridgerton nu este o lectie de istorie a costumului (si nici o redare 100% fidela a inaltei societati londoneze de la inceputul anilor 1800), majoritatea tinutelor, extrem de elaborate de altfel, fiind infuzate din plin cu elemente de estetica moderna, in special in ceea ce priveste paleta cromatica, juxtapunerile de materiale si linia decolteului, ci mai degraba un puzzle vizual care comunica prin mesaje ascunse in nuantele miilor de metri de materiale folositi pentru realizarea celor peste 7500 de costume. Nuante care indica atat statutul social, cat si relatiile dintre familiile urmarite de misterioasa Lady Whistledown, o “gossip girl” de secol XVIII, a carei voce se face auzita prin articolele pline de intrigi din Society Papers, fituica tiparita in mare secret, care face deliciul tuturor conversatiilor de salon. Aceeasi Lady Whistledown care gratie minunatului glas al lui Julie Andrews, transforma firul narativ al povestii, intr-o adevarata delectare, conferindu-i o muzicalitate aparte.
La prima vedere, includerea unei voci misterioase in poveste, poate parea inspirata de serialul “Gossip Girl”, productie care a avut un impact major in urma cu 15 ani atat la nivelul industriei televiziunii, cat mai ales al retail-ului (intamplator sau nu, eu am terminat de vizionat serialul chiar inainte de lansarea Bridgerton)– de la colectiile de moda amprentate de stilul vestimentar al personajelor principale, si pana la transformarea unor anumite piese ale marcilor de lux, purtate in timpul filmarilor, in bestselluri garantate. Si vanate de absolut toate femeile care fie si pentru cateva clipe au aspirat la garderoba personajului preferat. Si nu numai la garderoba, cat mai ales la atributele, personalitatea, puterea si prezenta femeilor intruchipate de starurile de televiziune.
In interiorul fiecarei societati s-a aflat la un moment dat cel putin un observator agil, cu intuitie si fler, care indiferent sub ce pseudonim s-a prezentat, a documentat dinamica si intrigile tesute in spatele usilor inchise. Catherine Curzon este unul dintre autorii mei preferati atunci cand vine vorba de istoria secolului XVIII, iar intr-un volum aparut la finalul lunii noiembrie 2020 – “The Daughters of George III: Sisters and Princesses”, face referire la o publicatie intitulata “Fashionable World”, un fel de Vogue incipient, in care sunt prezentate tinutele doamnelor din inalta societate, bijuteriile purtate de acestea la baluri sau la serate, totul insotit de descrieri detaliate si de mici detalii de culise.
Tot Curzon, o mentioneaza intr-un articol pe Mrs. Crackenthorpe, o scriitoare din Anglia secolului XVIII, care si-a pastrat anonimatul cat timp a aparut “Female Tatler” (1709 si 1710), un periodic care in ciuda scurtei perioade de timp in care a circulat, a reusit sa infuzeze cu o delicioasa satira jurnalismul de lifestyle. Female Tatler a fost intr-o oarecare masura precursorul rubricii “Tête-à-Tête” din “Town and Country Magazine”, una dintre cele mai influente reviste aparute in perioada 1769-1796, si care a fundamentat si a legitimat practic sectiunea de gossip. Conduita acceptata in inalta societate si valorile morale agreate excludeau orice urma de barfa sau supozitie exprimata public, prin viu grai, si asumata. In conversatiile private insa, barfele soptite erau dospite in prealabil cu grija si servite asemenea unor delicatese. Odata cu aparitia rubricilor din ziare sau reviste, lucrurile insa au luat o turnura previzibila, devenind de bonton sa porti o conversatie pe marginea unui articol aparut in presa, si sa beneficiezi astfel de un cadru mult mai permisiv de a barfi.
In perioada Regentei, referirile la anumite persoane erau mai degraba sugerate si niciodata nu se publica numele acestora. In schimb, era destul de lesne sa pui cap la cap indiciile oferite in articol si sa iti dai seama despre cine este vorba. De asemenea, articolele de gossip isi gaseau corespondent si in numeroasele caricaturi care incepusera sa fie disponibile in magazine si care adesea erau expuse in vitrine, functionand ca un un fel de “stire a zilei” sau de “subiect fierbinte pe agenda”. Cine nu avea timp sa citeasca rubrica din ziar, isi putea face rapid o idee despre persoana aflata in vizorul public, doar trecand razant pe langa un boutique. La inceputul anilor 1800, interesul populatiei pentru activitatile familiei regale, chiar si cele recurente, incadrate in sfera banalului cotidian, precum meniul zilnic sau ritualul matinal, inregistra o crestere exponentiala, aspect care incuraja fara indoiala dezvaluirile picante si comentariile ironice ale cronicarilor mondeni.
In Bridgerton, personajele nu sunt doar informate de Lady Whistledown, ci si influentate de opiniile acesteia. Misterioasa jurnalista pare sa aiba surse de informare plasate peste tot in oras, lucru care incepe sa o deranjeze inclusiv pe regina, “ochii si urechile” acesteia de la curte recunoscandu-si neputinta in fata atotstiutoarei si detinatoare de secrete Lady Whistledown.
In deciziile de cumparare nu a fost niciodata vorba doar despre haine, iar ecuatiile acelor piese aparute in seriale si devenite iconice, iar ulterior sold-out in timp record sunt mult mai complicate si mai nuantate decat aparitiile “lookalike”. Fiecare femeie isi doreste in adancul sufletului sa fie unica, iar hainele sunt mijlocul ideal prin care isi poate exprima personalitatea. Judecand dupa aparente, s-ar putea crede ca singura ambitie este de a reproduce stilul vestimentar al unor personaje adorate de intreg mapamondul, cand de fapt miza este mult mai mare si are in vedere latura aspirationala, perfectibila. Este parte din farmecul jocului de societate, un joc pe care il jucam, mai mult sau mai putin constient, din prima secunda in care trecem de pragul casei – reale sau virtuale, si incepem sa interactionam cu cei din jur. Un joc care in mod paradoxal nu s-a schimbat prea mult in ultimele secole, doar s-a modernizat si s-a reinventat treptat, pe masura ce invitatiile de dupa-amiaza in saloanele scaldatate in lumina magica a cristalelor, s-au transformat in intalniri after-hours la un Cosmo savurat pe un rooftop.
Pentru seria Bridgerton, Ellen Mirojnick, cunoscutul designer de costume, responsabil pentru tinutele actorilor din numeroase productii de succes precum The Greatest Showman, Maleficent: Mistress of Evil sau Showgirls, a apelat la o echipa impresionanta de tehnicieni, specialisti in tipare si bijutieri – peste 200 de persoane, deoarece numarul uluitor de tinute care au trebuit concepute si specificul acestora au necesitat un proces creativ extins, ultra-minutios, si conceput pas cu pas, de la zero. Nu este de mirare ca intreaga munca a echivalat cu cea a unei case de moda in adevaratul sens al cuvantului. Acest lucru se datoreaza insasi ideii de la care a pornit intreg proiectul si care a determinat-o pe Shonda Rhimes sa intrevada succesul unei astfel de povesti: un scenariu care sa atraga toate categoriile de public, care sa aduca farmecul trecutului in prezent, care sa incite si sa binedispuna, si din care fiecare sa isi extraga cu usurinta inspiratia, creionandu-si in acelasi timp aspiratiile.
In consecinta, nici costumele nu trebuiau se semene cu altele create in epoca, cu toate ca intentia a fost aceea de a pastra stilul si elementele reprezentative. Mai precis, in Bridgerton nu asisti la o parada a unor ansambluri vestimentare de muzeu, ci la o serie de aparitii, prezente actoricesti autentice, care nu par defel costumate, asa cum lasa impresia majoritatea productiilor a caror actiune este plasata in secolele XVII-XVIII. Daca la finalul unui episod retii doar culoarea sau modelul unei rochii, si nimic altceva, inseamna ca serialul a esuat lamentabil. Daca retii insa prezenta, detaliile, nuantele, gesturile, postura, atitudinea, atunci povestea a ajuns la “destinatie” – direct la inima.
Bridgerton ii da voie imaginatiei sa calatoreasca nestingherita din prezentul presarat cu temeri si nesigurante, in saloanele cu tavane inalte din care rasuna acorduri de vals si pe alocuri cate un pasaj musical din prezent – coveruri interpretate de cvartet, dupa piesele Arianei Grande, Maroon 5, Taylor Swift sau Billie Eilish, si in care fosnetul rochiilor de bal, clinchetul paharelor de cristal si focurile de artificii, hranesc o fantezie absolut cuceritoare, care pare rodul unor vremuri demult apuse, dar totusi atat de tangibile si posibil de readus la viata. Iar hainele si codurile cromatice sunt indicatori ai acestei alchimii maiestre, “discursul” tacit al acestora sustinand si completand atunci cand este cazul dialogurile si politeturile sarmante. Pentru cine are privirea exersata si curiozitatea de a descoperi mai mult din poveste.
Reputatia excelenta a familiei Bridgerton este evidentiata la nivel de estetica, in directa opozitie cu abordarea indrazneata si flamboaianta a Casei Featherington, care face tot posibilul sa se faca remarcata la evenimentele mondene, inclusiv prin cromatica vibranta a tinutelor.
Bridgerton este o familie aristocrata veche, care detine piese valoroase transmise din generatie in generatie si care emana un rafinament innascut. Pe de alta parte familia Featherington este exponenta noilor imbogatiti, a celor care vor sa posede lucruri pentru a fi bine vazuti in societate si care se folosesc de castiguri pentru a accesa cercurile restranse.
Albastrul deschis, pastelat, nuantele de beige-rose, ivoire, maroniu cald sau argintiu, descriu cel mai bine statutul familiei Bridgerton, fiecare dintre acestea regasindu-se atat in garderobele feminine, cat si in schema cromatica a impresionantei resedinte – de la mobilier, pana la culoarea peretilor, a draperiilor sau a obiectelor de decor. Bleu-ul delicat in care apare Daphne, fiica cea mare a familiei, are insa o rezonanta aparte, sursa de inspiratie fiind nuanta reprezentativa a portelanului Wedgwood, o marca cu o istorie de peste 250 de ani, pretioasa prin traditie si prin forta de expresie intrinseca. Despre istoria Wedgwood am scris in urma cu cativa ani, avand prilejul atunci sa port o conversatie si cu ambasadorul marcii, in cadrul careia am aflat ca un set de masa absolut impresionant a fost comandat lui Josiah Wedgwood in anul 1773, de catre Imparateasa Ecaterina a Rusiei, respectivul serviciu denumit “Frog” (emblema stilizata a unei broaste pe conturul unui scut heraldic se regaseste in design-ul intregului set) fiind alcatuit din nu mai putin de 994 de piese si durand un an pentru a fi finalizat.
Familia Featherington, noua in oras si aspiranta la evenimentele aristocrate, simte nevoia sa atraga atentia prin culori puternice, de impact, si prin contraste imposibil de ignorat. De la verde acid alaturat unui roz socant a la Schiaparelli, si pana la oranj stins acompaniat de burgund, rosu si verde crud, tinutele create pentru casa Featherington “striga” dupa atentie si dupa validare sociala.
De asemenea, alegerile cromatice pentru tinutele personajelor din serial urmaresc si evolutia relatiilor dintre acestea. De exemplu, in momentul in care Daphne se casatoreste si devine ducesa, paletarul de nuante al rochiilor evolueaza de la bejuri si bleu-uri, la diferite tonalitati de lila, sugerand astfel un melanj intre garderoba de dinainte de nunta, ci cea care imprumuta din simbolurile prospatului sau sot, Ducele de Hastings.
Dincolo de vesminte si de migala cu care au fost realizate, de replicile savuroase si de scenele desprinse din basme, Bridgerton este o lectie de savoir-vivre pentru tot cei care stiu sa priveasca si sa valorizeze micile clipe de magie ale fiecarei zile. Acele clipe care stralucesc in roua diminetii sau care se lasa mangaiate de lumina fantastica a orei de aur, si pentru a caror plasmuire este necesara doar vointa si un strop de curaj. Restul vine de la sine.
Les Chaînes d’Or de CHANEL si povestea unei colectii de machiaj festive inspirata de un stil universal
Articole următoare
Le Lion de Chanel: o prezenta olfactiva impunatoare, care triumfa prin gustul impecabil si caracterul hotarat
Articole recente
