Zilele trecute, in timp ce rasfoiam cel mai recent numar Vogue UK, am ramas placut surprinsa de unul dintre editorialele de moda semnate Charlotte Pilcher: Style Hunter. Nu este vorba despre un alt editorial de tendinte, ci despre unul dintre cele mai bine concepute materiale cu titlu de reflectie, pe care le-am vazut in ultima vreme.
In aceasta perioada revistele abunda in pagini fashion dedicate sezonului de toamna-iarna 2011, insa putine dintre acestea reusesc sa isi dovedeasca relevanta dincolo de selectia obisnuita de catwalk.
Editiile de septembrie ridica fara doar si poate cele mai mari asteptari din punct de vedere editorial, insa modul in care sunt abordate si interpretate tendintele in paginile publicatiilor, pune serioase semne de intrebare la capitolul intitulat “simt al realitatii”. Unde incepe si unde se opreste rolul fashion editorului atunci cand are de a face cu un univers populat de imagini trase cu viteza luminii la xeroxul ultra solicitat al modei?
Raspunsul nu implica nicio teorie savanta, ci apeleaza mai degraba la resursele interne ale fiecaruia si la capacitatea de a discerne. La nivel discursiv lucrurile par a decurge cu o precizie care ar plasa intr-un con de umbra cel mai banal croi realizat cu ochii inchisi intr-un atelier de creatie. Cautarea individualitatii nu suna deloc rau, atunci cand cuvintele atent alese au capacitatea de a seduce un public aflat in cautarea unor povesti povesti vechi cufundate intr-un dressing cu haine noi, menite sa ii oxigeneze creierul.
In realitate insa, moda strazii cere cu disperare sa fie tratata de maladia uniformizarii. Cateva personalitati care acceda cercurile inalte in virtutea cartii de vizita cu litere embosate ce functioneaza ca un card platinum, contamineaza din plin spatiul virtual si mintile unor bloggeri foarte tineri aflati in cautarea gloriei. Postura, gestica, accesorii, stilizari, make-up… totul este preluat si transpus in asa-zise stiluri personale, care nu mai au nimic de a face cu persoana in cauza, ci cu un umeras cumparat la o oferta de nerefuzat din Ikea.
Iar pe masura ce notorietatea intr-un anumit grup creste, depersonificarea este perceputa drept model de urmat si de alti aspiranti care tanjesc la o pozitie de lideri de opinie intr-o masa amorfa care de abia mai respira. Nu este nimic altceva decat un cerc vicios in care foarte usor pot fi atrasi cei lipsiti de experienta, cultura si repere.
Atunci cand cartile zac in librarii si biblioteci cu paginile ingalbenite de vreme si cand interesul pentru auto-educare este aproape nul, referintele nu pot fi altele decat cele din gazeta cancanistica a modei. Iar comentariile asociate, reduse la derizoriile: “imi place”/ “nu imi place”. Moda isi ridica fusta pret de cateva ore pe scena Moulin Rouge, insa diferenta consta intre cei care platesc un bilet de acces pentru o scurta recreere si amuzament si cei care sunt pregatiti sa redacteze o biblie in toata puterea cuvantului din programul zilnic.
Aerul curat al modei se respira pe indelete in strada, showroom, concept-store, fara interventii, telefoane sau insotitori. Sunt momente de respiro, care nu reprezinta un lux ci o necesitate. O necesitate de a nu te lasa cuprins de armata papusilor exhibitioniste si de a fi respins de grupul vesel. Pilonii modei nu au fost pozitionati intr-o joaca de copii cu papioane si tutu-uri. Toamna 2011 nu face altceva decat sa insiste asupra punctelor esentiale. Sa revenim, asadar…
