Imi amintesc ca am facut cunostinta cu Iepurele Alb in urma cu mai bine de 20 de ani. Prin urmare suntem cunostinte vechi. La vremea respectiva, il percepeam ca fiind mult mai mare decat mine, iar eu nu conteneam sa ma consider o Alice gata de a porni in aventura vietii sale pe taramul magiei.
Peste cativa ani, am reluat povestea, de data aceasta fiind eu cea care parcurgeam cu nesat randurile din carte, nu bunicul. Alice mi se parea ca se transformase o data cu mine. Sau poate eu odata cu ea. Iar la Iepurele Alb ma gandeam mai degraba ca la un suflet plapand, care trebuia musai protejat.
Aseara, la avanpremiera “Alice in Wonderland”, am schitat un zambet plin de nostalgie la vederea personajelor tridimensionale, sentimentul resimtit fiind insa unul cu totul nou. Dupa atatia ani, am regasit-o pe Alice intr-un univers al imaginarului mult mai dinamic si efervescent. Si am realizat ca si de data aceasta, transformarea a fost una profunda, Wonderland-ul de alta data conturandu-se intr-un “Wonderground” cu tenta gotica, in care misterul este invaluit de aura unei lupte purtate in deplina maturitate.
Am plonjat odata cu Alice, pret de cateva secunde si fara urma de regret, prin scorbura ingusta si am aterizat brusc in camera rotunda ale carei usi ferecate indemnau la explorare.
Fara sa vreau am intins mana dupa cheia aflata pe masa si am observat cu coada ochiului ca si colega de pe scaunul alaturat facuse acelasi lucru. Pana sa ma dezmeticesc, Alice deja se afla in Wonderland. Iar eu mi-am dorit sa ma erijez in pisica cea zambitoare, maestra in aparitii si disparitii gratioase.
Nu pentru mult timp, ci doar pentru cateva secunde, cat sa ma transpun in pelicula si sa il privesc in ochi pe Palarierul Nebun.
Iar acesta din urma sa ma convinga sa raman pe acel taram, evadand astfel din banalul cotidian, unde lupta cu oamenii este mult mai infricosatoare si mai nemiloasa decat cea cu Jabberwock (monstrul care apara regatul Reginei de Inima-rosie, reprodus aproape perfect dupa ilustratiile originale apartinand lui Sir John Tenniel si publicate in 1871 in cartea lui Lewiss Carroll).
Pe la jumatatea filmului, mi-a fost cat se poate de clar ca acea Alice pe care o stiam eu, mai exista doar ca punct de referinta, neavand nici o legatura cu actualitatea. Alice a devenit destul de cinica si cerebrala, societatea londoneza in care a trait timp de 19 ani, avand grija sa isi puna amprenta asupra modului ei de a percepe lucrurile.
Iar pentru ca imi vine greu sa ma trezesc la realitate, dupa seara magica petrecuta aseara la avanpremiera Alice in Wonderland, Octavian Coifan imi prelungeste starea de reverie, ilustrand astazi o noua fateta a sufletului feminin, regasita in domnisoara Alice: „Ingenua nu cunoaste reguli pentru ca in lumea ei diafana acestea nu s-au inventat. Limita dintre real si imaginar, dintre vis si fantezie dispare in aburii unei gradini fantastice.„
